Prima zi. Vin din oraş. Merg singură pe poteca aceea ferită, din spatele blocurilor, acolo unde astă vară am mîngîiat căpşoare de pisoi la grămadă, într-o cutie de carton, strecurîndu-mi palma alături de nişte copii de grădiniţă. Trec de şirul de tufe înalte, şi-atunci mi se arată perdeaua largă, albă cu volane, pusă la uscat şi blînd înfoiată de o adiere. Mă uit, respir, închid ochii, merg mai departe. Sar peste un gard mic, metalic, care pare să fie aici dintotdeauna. Din dreapta, de undeva de la etajul al doilea sau al treilea, printr-o fereastră deschisă, se-aude un tel agitîndu-se ritmic într-un castron. Vreo bunicuţă. Din faţă vine pe trotinetă o fetiţă cu căciulă verde. Soarele învăluie acest triunghi fermecat; mă scald încîntată, un punct între perdeaua dansînd, muzica bucătăriei şi piciorul fetiţei împingînd platforma îngustă a trotinetei.
În crăpăturile pămîntului uscat mişună o lume întreagă. Copilăria mea e aici, am furat triunghiul magic, l-am transformat în cerc şi acum rostogolesc cu fiecare pas mai departe o fericire dulce. Trec de colţul blocului următor, ea e încă cu mine, şi mai departe, şi mai departe, pînă acasă.
A doua zi. Aceeaşi alee. Nu mai sînt singură. "Ce mizerie! Aici mereu au locuit doar ţărani. De aici vin toate scandalurile care se aud noaptea", spune. "Ieri, aici dansa o perdea albă", îndrăznesc. "De dincolo se auzea un tel, se făceau prăjituri. Iar din faţă a apărut dintr-o dată o fetiţă...", mai spun, dar deja văd gri, numai gri.
Dăm colţul blocului în tăcere. Deodată, de la parter, printr-un geam deschis, aud cîntecul slab al unei cutii muzicale. Tac. Tac. Şi mă străduiesc să aud. Un vînticel cald îl face abia perceptibil.
4 comentarii:
S-ar părea, la o primă lectură, că nu poţi fi fericită decît dacă eşti singură... şi construieşti bucurii din ce vezi, auzi, miroşi... S-ar părea... dar dacă e chiar adevărat?
Dar eram oare singură cînd am întins mîna să mîngîi pisoii, şi-am stat cuibărită, umăr în umăr cu copiii? Sau cînd m-am intersectat cu fetiţa pe trotinetă? Sau cînd ascultam telul rostogolind valuri de gălbenuş şi miere? Sau găsisem prieteni de-o clipă, cu care să vorbesc aceeaşi limbă? Habar n-am. Ştiu doar că e nevoie de linişte ca să laşi lucrurile mici să înflorească.
Da, e nevoie de multă linişte, de o generoasă dăruire a ceea ce ai în suflet... spre lucrurile de abia aşteptînd să înflorească... cu ajutorul tău. Altfel e totul gri...
Cînd lucrurile se dovedesc a fi însufleţite - ori că au înflorit, ori că încep să respire sub privirile tale - deja nu mai eşti singur. Şi dintr-o dată vezi, şi e o lume care parcă îţi aparţine doar ţie, deşi poate e invers, tu ai fost de-acum înglobat în ea, te-a primit în momentul cînd ai început să o zăreşti.
Dar şi mai bine e cînd dintre lucrurile mici se iveşte şi vine spre tine cineva care stătea şi se uita atent, ca un cercetător al nimicului.
Trimiteți un comentariu