15 martie 2008

Un triunghi fermecat

Prima zi. Vin din oraş. Merg singură pe poteca aceea ferită, din spatele blocurilor, acolo unde astă vară am mîngîiat căpşoare de pisoi la grămadă, într-o cutie de carton, strecurîndu-mi palma alături de nişte copii de grădiniţă. Trec de şirul de tufe înalte, şi-atunci mi se arată perdeaua largă, albă cu volane, pusă la uscat şi blînd înfoiată de o adiere. Mă uit, respir, închid ochii, merg mai departe. Sar peste un gard mic, metalic, care pare să fie aici dintotdeauna. Din dreapta, de undeva de la etajul al doilea sau al treilea, printr-o fereastră deschisă, se-aude un tel agitîndu-se ritmic într-un castron. Vreo bunicuţă. Din faţă vine pe trotinetă o fetiţă cu căciulă verde. Soarele învăluie acest triunghi fermecat; mă scald încîntată, un punct între perdeaua dansînd, muzica bucătăriei şi piciorul fetiţei împingînd platforma îngustă a trotinetei.
În crăpăturile pămîntului uscat mişună o lume întreagă. Copilăria mea e aici, am furat triunghiul magic, l-am transformat în cerc şi acum rostogolesc cu fiecare pas mai departe o fericire dulce. Trec de colţul blocului următor, ea e încă cu mine, şi mai departe, şi mai departe, pînă acasă.

A doua zi. Aceeaşi alee. Nu mai sînt singură. "Ce mizerie! Aici mereu au locuit doar ţărani. De aici vin toate scandalurile care se aud noaptea", spune. "Ieri, aici dansa o perdea albă", îndrăznesc. "De dincolo se auzea un tel, se făceau prăjituri. Iar din faţă a apărut dintr-o dată o fetiţă...", mai spun, dar deja văd gri, numai gri.
Dăm colţul blocului în tăcere. Deodată, de la parter, printr-un geam deschis, aud cîntecul slab al unei cutii muzicale. Tac. Tac. Şi mă străduiesc să aud. Un vînticel cald îl face abia perceptibil.

4 comentarii:

Anonim spunea...

S-ar părea, la o primă lectură, că nu poţi fi fericită decît dacă eşti singură... şi construieşti bucurii din ce vezi, auzi, miroşi... S-ar părea... dar dacă e chiar adevărat?

Veronica spunea...

Dar eram oare singură cînd am întins mîna să mîngîi pisoii, şi-am stat cuibărită, umăr în umăr cu copiii? Sau cînd m-am intersectat cu fetiţa pe trotinetă? Sau cînd ascultam telul rostogolind valuri de gălbenuş şi miere? Sau găsisem prieteni de-o clipă, cu care să vorbesc aceeaşi limbă? Habar n-am. Ştiu doar că e nevoie de linişte ca să laşi lucrurile mici să înflorească.

Anonim spunea...

Da, e nevoie de multă linişte, de o generoasă dăruire a ceea ce ai în suflet... spre lucrurile de abia aşteptînd să înflorească... cu ajutorul tău. Altfel e totul gri...

Veronica spunea...

Cînd lucrurile se dovedesc a fi însufleţite - ori că au înflorit, ori că încep să respire sub privirile tale - deja nu mai eşti singur. Şi dintr-o dată vezi, şi e o lume care parcă îţi aparţine doar ţie, deşi poate e invers, tu ai fost de-acum înglobat în ea, te-a primit în momentul cînd ai început să o zăreşti.
Dar şi mai bine e cînd dintre lucrurile mici se iveşte şi vine spre tine cineva care stătea şi se uita atent, ca un cercetător al nimicului.