Sună telefonul. Apăs roşu

Sună telefonul. Apăs roşu.
Sună telefonul. Apăs roşu.
Sună telefonul. Apăs roşu.
Sună telefonul. Apăs roşu.
Abia a patra oară tace definitiv. Ce risipă...
Tăcerea se aşază greu la loc, mă simt de parcă m-a tras de mînecă persoana asta care nu înţelege că seara am treabă, am treabă să tac, nu să-i ascult pălăvrăgeala. Ştiu pas cu pas ce-mi va spune, cum voi fi nevoită să sar din cînd în cînd cu cîte un "bine", ca să duc aşa zisa conversaţie către un final care spre disperarea mea nu va veni decît tîrziu, cînd voi fi stoarsă... Şi cum va închide iar fără să mă întrebe ce mai fac, fără să ştie în continuare nimic despre mine, dar mă va suna din nou peste cîteva zile, cu impresia că sîntem prietene, deşi nu întreabă niciodată nimic, vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte...
Mă scutur, enervarea dispare greu. Taci, şşşş, hai, mai şi taci, spun, de astă dată doar mie. În sfîrşit, Cocteau Twins vălureşte aerul din cameră, pe "Four Calendar Cafe" perdelele se înfoaie blînd, o adiere cuminte a luat locul furtunii, lumina de la veioză naşte un con auriu, sînt iar liniştită, mă aplec...
Sună telefonul. Apăs roşu.
Sună telefonul. Apăs roşu.