Lucruri mici de care îţi aminteşti din copilărie. Le ştii mirosul, gustul, haloul care le învăluia, momentul exact cînd le-ai ţinut în palme, dar lipseşte ceva... E acolo - sau nu e! - ceva ce ai uitat sau n-ai înţeles niciodată, iar golul misterios e chiar cel care ţi le aduce din nou, cînd şi cînd, înapoi.
O seară fierbinte de vară, în spatele blocului, copiii stând aplecaţi deasupra pisoilor. Erau patru, poate cinci, cu blană pufoasă, lucioasă, încă nu aveau ochi. Îţi aminteşti cum se tîrau pe pămîntul uscat, brăzdat de crăpături adînci care parcă desenau contururi de frunză de viţă de vie, unul lîngă altul. Şi lăbuţa unuia dintre pisoi, neterminată, fără degete, fără gheruţe. Şi iar mieunatul lor subţire, făcînd sufletul tău să se subţieze şi el, în neputinţă şi nepricepere. Un firicel. Şi mama în balconul de la parter, de cealalată parte a blocului, întinzînd nişte rufe, fredonînd.
Cu punga albastră de plastic se termină amintirea. Îi ştii mirosul, gustul, haloul care o învăluia, iar filmul se termină aici, cu lăbuţa fără degete apucînd disperată marginea unei crăpături de pămînt, prinzîndu-se în ea, un ciot viu, atît de amarnic de fraged şi viu, şi-apoi punga de plastic albastră, cu care poate că cineva i-a adus, dar mai degrabă i-a dus...
2 comentarii:
Mă gîndeam... Cred că aveam vreo 4-5 ani. Eram la Curtea de Argeş. Mă îndrăgostisem de bilele de biliard! (Ruda la care stam, nea Mitică, avea o cafenea cu două mese de biliard.) Visam la cea roşie,nu mi s-a dat niciodată! Foarte tîrziu (eram deja medic la Dolhasca!) mi s-au dat o bilă albă de marmoră şi una de fildeş, gălbuie... cafeneaua fiind închisă de mult timp. Dar atunci, copil, am fost amăgit crunt! Mama unchiului Mitică, gheboasă ca o vrăjitoare din poveştile de groază, văzînd cît de îndăgostit eram, m-a luat afară, în spatele cafenelei, într-o curte plină de zăpadă, a făcut un bulgăr rotund şi mi-a spus: uite, asta e bila albă, ţi-o dau! Pare incredibil, dar am crezut că îmi dă, într-adevăr, bila albă. Cotoroanţa o ţinea în palme: uite, s-a topit...nu mai este... Am început să plîng în hohote... Nu se aştepta la asemenea reacţie... A venit mama să mă liniştească, vorbindu-mi încetişor de "dispariţia" bilei albe... explicîndu-mi... Probabil a fost prima mea mare deziluzie în dragoste...
E o poveste chiar foarte tristă. M-am plimbat cu ea prin casă şi nu pot să scap de imaginea băieţelului privind bila albă de marmură topindu-se, dispărînd! Fiindcă el chiar bila de marmură o privea.
Nu ştiu de ce unii oameni mari se înrăiesc aşa... Iar bila roşie, deci, nu a mai primit-o niciodată băiatul.
Mi-am amintit şi eu de lucruşoare iubite, dăruite şi luate înapoi, din diferite stupide motive. Un avion metalic, frumos vopsit in roşu, alb şi albastru, cu un motor care zumzăia fin şi care se ridica la cer doar prin forţa mînuţelor mele. O ascuţitoare puişor, un timbru cu un căţel flocos şi alb, un ciot de creion roz...
Cîte deziluzii. Par mărunte pentru alţii, dar nu uiţi detaliile, spaima, disperarea chiar. Şi îmi doream să rămîn mereu la vîrsta de 5 ani, de parcă acolo aş fi fost protejată de tot ce urma. Dar cîte dezamăgiri nu erau şi în vîrsta aceea!
Trimiteți un comentariu