26 martie 2008

Fericirea e un pitic (2)

Pentru prima oară de cînd mă ştiu, scriu cu plăcere - sau, mai bine zis, cu un soi nou de plăcere, cu bucurie; sînt mai veselă decît un pitic vorbind cu o ciupercă. Unde-s tristeţile, unde-i încrîncenarea, unde-i întunericul în care-mi căutam inspiraţia? Scriu în dormitorul scăldat în razele soarelui. Vai, oare sînt bolnavă?

21 martie 2008

Un SMS

Într-o seară, cineva m-a întrebat prin SMS dacă cred în Dumnezeu. Eu mă culcasem deja, era foarte tîrziu, şi-am citit mesajul cu capul pe pernă. N-am răspuns; nici nu mai ţin minte cînd mi s-au închis ochii.

În capătul străzilor înguste şi întunecoase, se vede mai bine lumina. Trebuie să te plimbi mult şi singur. Apoi să taci mult şi singur. Apoi să împarţi ce-ai văzut doar cu cineva, oricum, măcar şi printr-un mesaj scris din vîrfurile degetelor în beznă, oricît ar fi de tîrziu.

17 martie 2008

Punga albastra

Lucruri mici de care îţi aminteşti din copilărie. Le ştii mirosul, gustul, haloul care le învăluia, momentul exact cînd le-ai ţinut în palme, dar lipseşte ceva... E acolo - sau nu e! - ceva ce ai uitat sau n-ai înţeles niciodată, iar golul misterios e chiar cel care ţi le aduce din nou, cînd şi cînd, înapoi.
O seară fierbinte de vară, în spatele blocului, copiii stând aplecaţi deasupra pisoilor. Erau patru, poate cinci, cu blană pufoasă, lucioasă, încă nu aveau ochi. Îţi aminteşti cum se tîrau pe pămîntul uscat, brăzdat de crăpături adînci care parcă desenau contururi de frunză de viţă de vie, unul lîngă altul. Şi lăbuţa unuia dintre pisoi, neterminată, fără degete, fără gheruţe. Şi iar mieunatul lor subţire, făcînd sufletul tău să se subţieze şi el, în neputinţă şi nepricepere. Un firicel. Şi mama în balconul de la parter, de cealalată parte a blocului, întinzînd nişte rufe, fredonînd.
Cu punga albastră de plastic se termină amintirea. Îi ştii mirosul, gustul, haloul care o învăluia, iar filmul se termină aici, cu lăbuţa fără degete apucînd disperată marginea unei crăpături de pămînt, prinzîndu-se în ea, un ciot viu, atît de amarnic de fraged şi viu, şi-apoi punga de plastic albastră, cu care poate că cineva i-a adus, dar mai degrabă i-a dus...

15 martie 2008

Un triunghi fermecat

Prima zi. Vin din oraş. Merg singură pe poteca aceea ferită, din spatele blocurilor, acolo unde astă vară am mîngîiat căpşoare de pisoi la grămadă, într-o cutie de carton, strecurîndu-mi palma alături de nişte copii de grădiniţă. Trec de şirul de tufe înalte, şi-atunci mi se arată perdeaua largă, albă cu volane, pusă la uscat şi blînd înfoiată de o adiere. Mă uit, respir, închid ochii, merg mai departe. Sar peste un gard mic, metalic, care pare să fie aici dintotdeauna. Din dreapta, de undeva de la etajul al doilea sau al treilea, printr-o fereastră deschisă, se-aude un tel agitîndu-se ritmic într-un castron. Vreo bunicuţă. Din faţă vine pe trotinetă o fetiţă cu căciulă verde. Soarele învăluie acest triunghi fermecat; mă scald încîntată, un punct între perdeaua dansînd, muzica bucătăriei şi piciorul fetiţei împingînd platforma îngustă a trotinetei.
În crăpăturile pămîntului uscat mişună o lume întreagă. Copilăria mea e aici, am furat triunghiul magic, l-am transformat în cerc şi acum rostogolesc cu fiecare pas mai departe o fericire dulce. Trec de colţul blocului următor, ea e încă cu mine, şi mai departe, şi mai departe, pînă acasă.

A doua zi. Aceeaşi alee. Nu mai sînt singură. "Ce mizerie! Aici mereu au locuit doar ţărani. De aici vin toate scandalurile care se aud noaptea", spune. "Ieri, aici dansa o perdea albă", îndrăznesc. "De dincolo se auzea un tel, se făceau prăjituri. Iar din faţă a apărut dintr-o dată o fetiţă...", mai spun, dar deja văd gri, numai gri.
Dăm colţul blocului în tăcere. Deodată, de la parter, printr-un geam deschis, aud cîntecul slab al unei cutii muzicale. Tac. Tac. Şi mă străduiesc să aud. Un vînticel cald îl face abia perceptibil.

8 martie 2008

Vitrina

Era o astfel de zi.

7 martie 2008

Pierde-primavara

Am spart seiful cu timp. Spargerea a avut loc chiar înainte de-a începe să citesc despre oamenii care economisesc timp şi sfîrşesc prin a nu mai avea vreme de nimic bun.
În Piaţa Mare, cotesc în ultima clipă şi, în loc să urc la o conferinţă de presă unde sînt chiar ei, oamenii care fac economie, guralivi şi agitaţi, o iau uşurel pe sub turn, cobor pe lîngă Podul Minciunilor, şi mă las purtată de nimic prin Oraşul de Jos, cu geanta grea pe umăr.
Mă uit la ziduri de parcă le-aş vedea pentru prima oară, apoi urc pe Konrad Haas - n-au venit berzele - , mă întorc pe Centumvirilor, ajung în cele din urmă înapoi în Piaţa Mare.
E deja şi douăzeci, colegii ar putea deja să iasă de la conferinţă. Mă îndepărtez ca un hoţ ce-ar putea fi prins cu mîna adîncită pînă la umăr în seif. Sînt fericită în pielea mea nouă, de pierde-primăvară chiulangiu; învăţ abia la vîrsta asta să fac ce n-am ştiut nici acum zece, nici acum douăzeci de ani.
E o umezeală plăcută în aer, e timp de simţit limpezimea, de mirosit adierile, de mers în Sub Arini şi de pîndit mugurari cu piept roşu şi gaiţe cu aripi albastre, de mîngîiat cuiburi căzute pe alei. De "fiit" pierde-primăvară şi de zîmbit ghiduş, ca şi cînd ţi-ai îndesa în buzunarele de sub piele timp, timp răcoros şi vesel curgător, ca Trinkbachul după ce s-au topit gheţurile.


4 martie 2008

Sună telefonul. Apăs roşu

Sună telefonul. Apăs roşu.
Sună telefonul. Apăs roşu.
Sună telefonul. Apăs roşu.
Sună telefonul. Apăs roşu.
Abia a patra oară tace definitiv. Ce risipă...
Tăcerea se aşază greu la loc, mă simt de parcă m-a tras de mînecă persoana asta care nu înţelege că seara am treabă, am treabă să tac, nu să-i ascult pălăvrăgeala. Ştiu pas cu pas ce-mi va spune, cum voi fi nevoită să sar din cînd în cînd cu cîte un "bine", ca să duc aşa zisa conversaţie către un final care spre disperarea mea nu va veni decît tîrziu, cînd voi fi stoarsă... Şi cum va închide iar fără să mă întrebe ce mai fac, fără să ştie în continuare nimic despre mine, dar mă va suna din nou peste cîteva zile, cu impresia că sîntem prietene, deşi nu întreabă niciodată nimic, vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte...
Mă scutur, enervarea dispare greu. Taci, şşşş, hai, mai şi taci, spun, de astă dată doar mie. În sfîrşit, Cocteau Twins vălureşte aerul din cameră, pe "Four Calendar Cafe" perdelele se înfoaie blînd, o adiere cuminte a luat locul furtunii, lumina de la veioză naşte un con auriu, sînt iar liniştită, mă aplec...
Sună telefonul. Apăs roşu.
Sună telefonul. Apăs roşu.

3 martie 2008

Jurnal de zbor

Obişnuiam - fără voie - să mă trezesc, de cîţiva ani încoace, la ora 4 dimineaţa. Marjă de eroare, zece minute. Am ezitat dacă ar trebui să spun noaptea sau dimineaţa, şi-am ales cea din urmă variantă, unic argument fiind acesta: e ora la care, primăvara, deja încep să cînte mierlele.
La o astfel de oră am auzit pentru prima oară, acum aproape patru ani, toamna, o bufniţă. Peste un timp, spre primăvară, aveam să înţeleg că auzisem cîntecul unui mascul. Păsăroiul a cîntat bine, astfel că şi-a întemeiat o familie, iar eu aveam să o observ fericită, timp de cîteva luni, de la geamul dormitorului. Am întocmit un jurnal, pe care l-am redescoperit acum ascuns adînc în burta bibliotecii. Azi am recitit şi mi s-a făcut dor de puii uriaşi şi pufoşi, cu ochi portocalii. De mama lor mare şi bună, strigîndu-i ore în şir, fără odihnă, mereu dintr-un copac mai îndepărtat, ca să-i forţeze să zboare. Puii înaintau greu, cam o creangă pe zi, venind încet unul după altul. Uneori, băteau recordul: se mutau în copacul următor, către mami.
Mi-am cumpărat atunci primul aparat de fotografiat mai bunicel, cu gîndul să le fac fotografii. Cînd comanda pe internet mi-a fost onorată, păsările îşi luaseră deja zborul, astfel că n-am nici măcar o singură imagine cu ele. Din fericire, apucasem să folosesc din plin un binoclu, cu care vedeam foarte bine bufniţa mamă chiar şi cînd stătea sus de tot, în vîrful mesteacănului.
Mi-au rămas paginile de jurnal.
"24 mai 2005 - Scumpetu, Bebetu şi Piyumaru, în teiul din faţa dormitorului. Scumpetu zboară pînă la mesteacănul unde sînt mama şi tata. Piyumaru rămîne şi continuă să ţipe. E şi el mic!"
"30 mai 2005 - Descoperire senzaţională! Cei trei pui sînt patru. Li s-a alăturat şi Fratele Munaf!"
Mai citesc şi zîmbesc - uitasem: puii de bufniţă se "căpesc" (acea rotire aproape completă a capului, executată mai ales cînd observă că te uiţi la ei de la fereastră) şi se "tălpuie", adică dansează caraghios cu ghearele uriaşe pe creangă, ca şi cum ar bate ritmul pe loc sau ar sta la coadă la toaletă.
În unele nopţi ascult atentă, dar niciodată n-am mai auzit nici cîntec de bufniţă mascul (clasicul Bu-hu!), nici ţipătul femelei (sună cam ca un lătrat), nici vaietele puilor (care îţi rup inima).