9 februarie 2008

Simbata oarecare

Era o astfel de zi.

7 comentarii:

Anonim spunea...

Ce scări întortocheate! Nici nu ştii unde ajungi,luînd-o pe ele... Adevăru-i că mi-ar place să mă rătacesc, să ajung prin unghere cu porţi mari, zăvorîte... după care aş fantasma că sînt femei cu carnaţia orbitor de albă, tolonite pe paturi joase, lîngă tăvi largi, pline cu portocale şi banane curbate senzual spre sufletele lor trîndave, parfumate de luxură...

Anonim spunea...

Ţiglele acelea, ce se zăresc la casa ţuguiată, parcă ar fi solzi de balaur!

Veronica spunea...

@hobbitul: Unde ajungi? În jos, spre Teatrul de păpuşi. În sus, spre Strada Centumvirilor (şi de cînd vreau să vă spun numele ăsta de stradă!).
Porţile mari sînt la tot pasul. De cele mai multe ori, deschise. Dincolo de ele sînt curţi în formă de potcoavă, cu etaj. De jur împrejur picură apă de la rufe abia stoarse, guguie porumbeii, lenevesc pisicile.

Veronica spunea...

@:Şaptecapete: Da, dar ţuguiul parcă ar fi scufie de pitic!

Anonim spunea...

Guguie porumbeii! Mie îmi plac cum se caută unii pe alţii cu ciocurile...

Anonim spunea...

Strada Centumvirilor!!! Place...

Veronica spunea...

Şi chiar strada e minunată. Nici n-ar trebui numită stradă. E o poveste. O poveste îngustă, cu un zid de cărămidă şi cu şiruri de scări care duc în Oraşul de Jos...