Prima oară am văzut păianjenul la cinci şi jumătate. Mă pregăteam să plec şi-aş fi făcut un duş. Dar stătea acolo, în cadă, prea aproape de scurgere; n-aş fi putut să-l ocolesc, aşa că m-am spălat rapid la chiuvetă, privindu-l din cînd în cînd - nici nu se sinchisea.
Era mic, negru, nu din acela cu picioare lungi şi subţiri, ca făcut de bijutier, ci mai bondoc, ca o floricică pufoasă.
La şase am ajuns la prietena asta a mea. Fusese ziua ei ieri. "Dacă m-ai cunoaşte măcar un pic, m-ai înţelege şi nu m-ai pune să vin. Ne vedem noi apoi, cumva, te rog", îi spusesem la telefon, plimbîndu-mă prin dormitor, şi astfel reuşisem să scap; n-am ce face, pur şi simplu am înţeles de cîţiva ani că mi se face rău, chiar rău, de la adunări unde nu mă simt la locul meu, aşa că le evit cu riscul de a supăra. Azi însă trebuia să mă duc. Am pus în tolbă cartea cadou, m-am înarmat cu umbrela roşie uriaşă şi am luat-o pe jos prin ploaie.
Tortul a fost bun. Ştiri la televizor. Amintiri vesele de la Fundeni.
Cîinele şi pisica au venit într-un tîrziu de afară. Căţelul cu lăbuţe de opt centimetri a făcut cumva şi s-a cocoţat de unul singur pe scaunul de la birou. Cum îmi luam mîna de pe capul lui, făcea ce făcea şi şi-o aducea înapoi, lipăindu-mă cu botul, cerşind cu o privire... Cu pisica nu prea m-am jucat. Mă tulbură să îmi toarcă în braţe un animal care nu e al meu, nu-i rău, dar... de fapt, îmi vine să spun tot felul de lucruri în urechea de blană şi nu era un moment bun. Momentele bune sînt de unul singur. Mă uitam. Avea ochi imenşi, boabă de strugure.
La opt l-am văzut a doua oară. În acelaşi loc. Am făcut duş ghemuită în partea cealaltă a căzii, să nu-l stropesc. Într-un tîrziu, s-a urnit. A făcut paşi mărunţi mai în jos. Cel mai nătăfleţ păianjen din lume. Ţi se rupea inima. Cum să nu te temi să fii tu dumnezeul cu duşul în mînă?
Apa crescuse, stropii se înrăiseră. Micuţul fugea încolo şi încoace, mereu spre pericol, niciodată îndepărtîndu-se. I-am urmărit traseul - cu cît încercam să îl feresc, cu atît se avînta mai tare spre valuri.
La final, m-am aplecat să-mi spăl faţa. Am închis ochii doar cîteva secunde. Garnier Pure ustură ca naiba. Cînd i-am deschis, păianjenul nu mai era. Plutea pesemne prin canalizare, dus de valurile de apă şi gel purificator. Eu rămăsesem acolo, nătăfleaţă, mînjită.
6 comentarii:
Uuuuuuuuuuuuu! Ai umbrelă mare, roşie!Astea atrag Zmeii, pun pe gînduri Balaurii. De ce nu porţi o ciupercă uriaşă, ţinută de coadă, cînd plouă? Noi aşa obişnuim.
Concluzia ar fi să nu mai foloseşti "Garnier Pure" dacă vrei să nu ucizi prin imprudenţă paianjeni. Fiindcă în clipa aia s-a rostogolit mogîldeaţa prin gaura de scurgere a apei... De gîndit pînă unde poate afecta machiajul viaţa micilor fiinţe!
Măcar unul din capetele mele s-ar fi gîndit să-i întindă păianjenului un creion, sau altceva lunguieţ, ca să se caţăre şi să se salveze... Oricum, nu-i chiar o tragedie. Altădată o să ştii să te porţi mai cu înţelepciune cu paianjenii. Sînt şi ei, de fapt, destul de nevinovaţi. Eu chiar port în unul din cele şapte capete cîţiva păianjeni, aşa, că aduc noroc. Iar dînşii îmi fac plase pe gratis.
@Şaptecapete: Mă bucur că eşti un balaur sensibil. Sigur că şi eu am vrut să îl salvez. Cu linguriţa! Dar ştiam că ei fug cînd aud apa. Ăsta cred că s-a sinucis. Stătea acolo şi aştepta apa aşa cum aştepţi să vină trenul.
Mi-e tare milă de păianjeni. Lumea sare să-i plesnească, mai ales că e vorba aia ticăloasă că dacă omori un păianjen ţi se iartă şapte păcate! Biata fiinţă, ce ghinion.
Dacă ai păianjeni personali, te rog, roagă-i să-mi facă şi mie un hamac.
@hobbitul: Da, în secundele cu ochii închişi. L-am păzit atîta vreme degeaba. Dar, cum spuneam, aveam senzaţia că aştepta...
@Piticul: Umbrela mea chiar este o ciuperca uriasa.
Trimiteți un comentariu