11 februarie 2008

Orchestra portocalie

- Fragment 2 -

Apoi, îndrăzni să îi scrie.
Pictorul Moga locuia de ceva timp retras într-o casă la ţară, unde cu ani în urmă avusese doar atelierul. Acolo, dincolo de dealurile înalte ce încă purtau zăpadă în vreme ce sibienii se sufocau între zidurile oraşului, acolo ajungeau scrisorile ei, duse de un poştaş pe bicicletă – cel puţin aşa îşi imagina Dariana, care în viaţa ei nu călcase în zona aceea. Şi tot aşa credea că veneau răspunsurile lui, întotdeauna mai puţine la număr, întotdeauna mai scurte, însă scrise cu o precizie uluitoare. Cum picta el cuvintele, cu grijă, de parcă le-ar fi ales întâi după formă şi abia apoi după sens, gravând literele în hârtia uşor îngălbenită, liniată cu mov. Şi cum se năşteau imagini vii din cuvintele lui, răscolind-o...
Dariana tăia întotdeauna plicul cu grijă, încet, stăpânindu-şi nerăbdarea, muşcându-şi uşurel buza de jos. Scotea foaia din plic, o adulmeca pe la margini înainte de a o despături, umplându-şi pieptul de mirosul străin, apoi deschidea ochii şi o privea în lumină, căutând eventuale amprente lăsate de degetele lui dragi. O dată, descifrase o umbră a scrisului pe un colţ al scrisorii; era numele ei, sculptat de apăsarea ce trecuse prin plic. Şi, deşi alături era chiar plicul purtând înscris numele albastru, ea privise iar şi iar acele adâncituri umbrite ca pe un semn încărcat de mister; erau urmele trecerii lui, iar ea descoperi imediat – descoperire care îi deveni curând viciu - că-i făcea o nespusă plăcere să se plimbe prin curba fiecărei litere, să urce încetişor pe o buclă şi să îşi dea drumul pe toboganul lui “r”, apoi iar să facă un mic salt ghiduş odată cu punctul pe “i”, pentru a reveni la drumul cuminte, iar după ameţitorul montaigne russe al trio-ului format de “a”, de “n” şi iar de “a”, să se joace la final cu codiţa propriului ei nume, elegant ondulată de mâinile adorate… Străbătea acest drum cu vârful arătătorului şi cu privirea, simţindu-se de parcă şi-ar fi plimbat în acea dulce adâncitură întreaga fiinţă, urmându-l supusă pe bărbatul de departe, oriunde ar fi vrut el să o ducă.
De atunci, căuta într-una astfel de semne, seara, înainte de culcare, înclinând scrisorile sub lumina veiozei şi privind hârtia pieziş. Studia structura fină a foii, brăzdată uneori de albia numelui ei sau al străzii, imaginându-şi-l aplecat deasupra scrisorii, în camera unde astfel reuşea şi ea să pătrundă. Stând în spatele lui, privindu-i peste umăr, îi vedea degetele dirijând stiloul pe hârtie, îi simţea răsuflarea mirosind a cafea întorcându-se ca un rotocol al literei “a”, pornind dinspre buze spre coală şi-apoi venind înapoi, destrămându-se în obrazul neras şi pe buzele despre care el îi scria cum o sărută, şi unde, şi când... Răsuflarea supravieţuia magic în tolba poştaşului, iar rotocolul descătuşat din hârtie îi mângâia ei sufletul seara, ori de câte ori despăturea scrisoarea încărcată de mirosul sălbatic al lupului de stepă, al bărbatului autoexilat într-o lume în care ea nu pusese piciorul vreodată, dar care astfel îi devenea mai puţin străină.
El îi scria că e singur, prea singur, iar acesta era felul ei de a-l vizita, şi pentru a-i ţine de urât, şi fiindcă voia să creadă, mai presus de orice, în cuvintele lui. Iar un astfel de cuvânt, discret ştanţat pe hârtie, doar de ea văzut, i se părea că dezvăluie ceva din acea scufundare în el însuşi, căci nu era un simplu cuvânt, ci o urmare, o consecinţă, un fel de tainică privire într-o zonă inaccesibilă.
...

Îndoiala muşcă însă în continuu din sufletul îndrăgostit. Îşi imagina clipa când el ar fi ţintuit-o în aşternuturi ca pe momentul când cercetătorul prinde cu un ac trupul fragil al unui fluture în insectar. Îşi spunea, în nopţile singuratice când se visa în braţele lui, că va trebui să nu îşi deschidă aripile, să nu i se arate deschisă sub lumina crudă a reflectorului. Mă tem că eu i-am băgat în cap să nu cumva să îl lase să-i vadă chipul atunci când vor face dragoste, dacă vor ajunge vreodată până acolo. Ea chiar visa într-una... Şi în nici un caz să nu îl lase să-i audă ţipătul, îi spuneam, să nu-şi deschidă larg aripile, “Înţelegi, Dariana?”…. Înţelegea, desigur, va trebui să se străduiască să păstreze în miezul ei – cum, nu ştiam – toată acea unică splendoare, încredinţându-l totuşi că darul pus de-o parte e al lui, doar al lui.
Acesta va fi preţul pe care îl va plăti pentru ca el să revină; căci doar nu vrea să fie sacrificată, doar nu vrea să devină parte din insectarul unde trupurile se usucă şi-şi pierd frumuseţea. Ea va fi fluturele fragil dar puternic, ce nu vrea să-şi întindă aripile, şi astfel el o va dori mereu, curios, incitat, un cercetător cu ochi mari, veşnic fluturându-şi plasa în căutarea ei…
Cu ultima lui scrisoare în buzunar, pipăind-o pe furiş cu buricele degetelor, ca pentru a se-ncredinţa că pictorul chiar face parte din viaţa ei mică, îşi tot imagina. Îl ademenea în ganguri sumbre, la ora când bufniţe vânau şoricei între blocuri. Pe drumul spre casă, de la vreun festival zgomotos, îşi imagina cum, aruncând trepiedul cât colo, cu fustele largi înfoiate, l-ar primi în ea, chiar acolo, mereu ascunzându-şi de ochii lui fericirea. În întunericul nopţii, zidurile gangurilor ar şti mai bine ca el cum i se îmbujorează obrajii atunci când, cu mâinile înfipte în carnea caldă, bărbatul iubit încearcă s-o prindă în insectar. Strigătul ei mut, disperat, doar pereţii l-ar şti.
Îl ademenea iar şi iar în tunelurile oraşului, noaptea târziu. Sub lumina veiozei, în pat, îşi imagina cum se pitulează ca pisicile pe lângă ziduri, pe sub felinare chioare, şi cum se-mpreunează sălbatic acolo, în mirosul stătut de urină. În fanteziile Darianei, ea mereu încheia noaptea cu ţipătul mut – lua drept model pisoii înfometaţi care miaună fără glas, deschizând larg botul şi întinzând gâtişorul fără să scoată un sunet – umezea tencuiala cu palmele, sfredelea zidurile cu unghiile şi inunda trotuarele cu dragostea ei disperată, oferind oraşului la ceas de noapte toate dulcile consecinţe ale iubirii, dar mereu ferindu-se de orice priviri, şi-ale bărbatului adorat, şi-ale rătăciţilor turişti ce i-ar fi putut surprinde.

4 comentarii:

Anonim spunea...

Cîtă fantasmare se ascunde în rîndurile scrise cu fineţe, pe cît de pudice aparent, pe atît de indrăzneţe în senzualitatea frazei?

Veronica spunea...

Mulţumesc frumos.

Anonim spunea...

M-aş referi mai ales la:
1. Sensibilitatea descrierii urmelor literelor de pe plic
2. Gangurile (cu mirosul de urină)
3.Tunelurile
De dezvoltat... vorba hobbitului...

Veronica spunea...

Şi chiar sînt dezvoltate anumite fire. Aici este postat un fragment destul de mic dintr-o povestire mult mai lunguiaţă.
Mulţumesc pentru vizită şi atenţie.