Tristetea doamnei Popescu

Azi mi-am amintit-o pe doamna Popescu. Ca să scriu despre ea, despre părul ei blond mereu ciufulit, mereu în şuviţe lungi şi sălbatice, ca nişte ramuri cam uscate, despre cearcănele ei palid-vineţii, despre privirea ei mereu pierdută, despre felul în care răspundea la salut, abia şoptit, despre felul cum mergea mereu pe lîngă ziduri, ca şi cînd s-ar fi temut că, în orice clipă, ar fi putut pierde drumul, ca să scriu despre toate astea trebuie să scriu despre domnul Popescu.
Domnul Popescu, doctorul Popescu, era cel mai frumos şi cel mai urît bărbat de la noi din bloc. Un fel de Placido Domingo pe care îl ura toată lumea. Doctor pediatru, vînător amator, îşi crease o reputaţie proastă din faptul că îşi chema acasă clienţii. Iar micuţii clienţi nu puteau veni, desigur, decît însoţiţi de mămici. Mămicile mai puţin drăguţe, zice-se, primeau reţeta direct la dispensar (iată, a mai remarcat cineva un astfel de avantaj al urîţeniei?). Cele frumoase însă, erau chemate în altă zi, în apartamentul doctorului.
Nu de puţine ori, soţia venea acasă şi nu putea intra. După un timp, cît ea urca pe la vecini încercînd să caute o soluţie pentru uşa blocată, mămica-pacient se strecura pe uşă strîngîndu-şi hainele pe lîngă corp în timp ce cobora scările grăbită, iar doctorul deschidea apoi ciufulit - "Dormeam, dragă, şi era cheia în uşă..." Toţi vecinii văzuseră astfel de întîmplări.
Într-o iarnă, doamna Popescu a ieşit din cochilia ei de însingurată (nu stătea niciodată la poveşti cu vecinii), ne-a bătut la uşă şi a rugat-o pe mama să îi facă o rochie.
Mama a venit uluită de la prima probă. Doamna Popescu, vai!, nu purta sutien! "Nu am purtat niciodată. Şi, vedeţi, am sînii tot ca la 16 ani...", i-a spus femeia, cu naturaleţe şi, îmi imaginez, cu acelaşi ton al infinitei tristeţi, pe care nu-l abandona niciodată.
"Şi ce dacă îi are ca la 16 ani? Că tot n-o mîngîie nimeni...", a comentat mama acasă, cu un fel de ciudă. De atunci, tristeţea doamnei Popescu s-a mutat în mine.