31 ianuarie 2008

Timpul meu, timpul lui Nu Trebuie

Am astăzi, pentru prima oară după mult timp, senzaţia că trăiesc un timp doar al meu, necontrolat de alţii. Şi scriu aici fiindcă nu trebuie să scriu nimic. Fiindcă nu trebuie să fac nimic anume acum. Fiindcă mă pot trezi dimineaţa şi nu trebuie să spun la telefon ce trebuie să scriu azi. Şi pot rămîne în camera mea şi pot lua cartea galbenă şi pot traduce din ea cît vreau. Muşc din pagini ca şi cum aş muşca dintr-o prăjitură fină, atentă să nu zdrobesc blatul, şi nici să nu produc murdărie. Avansez... Şi mă pot opri oricînd, să scriu o scrisoare sau să mă uit în voie pe geam. Ştiu cînd e senin şi cînd e nor şi asta e, cumva, foarte important, mai ales cînd stai aşa în casă cu orele, cu zilele. Sînt mierle în bradul din faţa dormitorului meu. Masculii au cioc portocaliu, pene negre şi cîntă minunat. Femelele sînt gri din cap pînă-n picioare, dar asta nu pare să le deranjeze. Eu am penaj de mascul cînd ies afară. La vară o să văd şi ariciul care traversează aleea la ora zece şi ceva seara. Oare unde-i acum? Unde eşti?

27 ianuarie 2008

Vis de cîrtiţă

Era o astfel de zi.


Începuse iar să ningă. Retrase în muşuroaie, cîrtiţele din Dumbravă visau la brînduşe.

23 ianuarie 2008

Tristetea doamnei Popescu

Azi mi-am amintit-o pe doamna Popescu. Ca să scriu despre ea, despre părul ei blond mereu ciufulit, mereu în şuviţe lungi şi sălbatice, ca nişte ramuri cam uscate, despre cearcănele ei palid-vineţii, despre privirea ei mereu pierdută, despre felul în care răspundea la salut, abia şoptit, despre felul cum mergea mereu pe lîngă ziduri, ca şi cînd s-ar fi temut că, în orice clipă, ar fi putut pierde drumul, ca să scriu despre toate astea trebuie să scriu despre domnul Popescu.
Domnul Popescu, doctorul Popescu, era cel mai frumos şi cel mai urît bărbat de la noi din bloc. Un fel de Placido Domingo pe care îl ura toată lumea. Doctor pediatru, vînător amator, îşi crease o reputaţie proastă din faptul că îşi chema acasă clienţii. Iar micuţii clienţi nu puteau veni, desigur, decît însoţiţi de mămici. Mămicile mai puţin drăguţe, zice-se, primeau reţeta direct la dispensar (iată, a mai remarcat cineva un astfel de avantaj al urîţeniei?). Cele frumoase însă, erau chemate în altă zi, în apartamentul doctorului.
Nu de puţine ori, soţia venea acasă şi nu putea intra. După un timp, cît ea urca pe la vecini încercînd să caute o soluţie pentru uşa blocată, mămica-pacient se strecura pe uşă strîngîndu-şi hainele pe lîngă corp în timp ce cobora scările grăbită, iar doctorul deschidea apoi ciufulit - "Dormeam, dragă, şi era cheia în uşă..." Toţi vecinii văzuseră astfel de întîmplări.
Într-o iarnă, doamna Popescu a ieşit din cochilia ei de însingurată (nu stătea niciodată la poveşti cu vecinii), ne-a bătut la uşă şi a rugat-o pe mama să îi facă o rochie.
Mama a venit uluită de la prima probă. Doamna Popescu, vai!, nu purta sutien! "Nu am purtat niciodată. Şi, vedeţi, am sînii tot ca la 16 ani...", i-a spus femeia, cu naturaleţe şi, îmi imaginez, cu acelaşi ton al infinitei tristeţi, pe care nu-l abandona niciodată.
"Şi ce dacă îi are ca la 16 ani? Că tot n-o mîngîie nimeni...", a comentat mama acasă, cu un fel de ciudă. De atunci, tristeţea doamnei Popescu s-a mutat în mine.

22 ianuarie 2008

Lecţii de scamatorie

Nici n-a trecut o săptămînă de cînd îmi mărturiseam dorinţele din copilărie (postul "Carte şi costum de pirat" - "Să zbor!"), că primesc un e-mail încărcat de promisiuni.
Cu titlul "17 CD-uri cu lectii de scamatorie filmate si explicate detaliat", mi se prezintă o colecţie de scamatorii care se adresează "atît începătorilor cît şi celor avansaţi".

"Învăţaţi totul: de la cum să faceţi o muscă să învie pînă la cum să plutiţi în aer fără să vă sprijiniţi de nimic! "

Uau! Cu 49 de lei, adică, aş putea zbura, în sfîrşit? Ce nu-mi convine la toată chestia asta e faptul că ar fi doar o scamatorie. Nu...

20 ianuarie 2008

DilemAgora, o seară la Sibiu

DilemAgora - sînt fericită că a început la Sibiu.
Dacă aţi luat ultimul număr din "Dilema veche", aţi văzut că e despre fosta Capitală Culturală Europeană. Dincolo de asta, a avut loc o întîlnire joi seara la Sibiu, prima din ciclul “DilemAgora”. Şi au venit cinci "dilematici": Mircea Vasilescu, Marius Chivu, Simona Sora, Cezar Paul-Bădescu şi Adina Popescu (îi vedeţi în fotografie, mai puţin pe Adina Popescu, care filma). Cu teancuri de ziare - şi cu noul "Adevăr literar şi artistic" - şi cu un aer proaspăt.
Cum se vine cu aer proaspăt din Bucureşti? Uite-aşa, cu idei care nu s-au tocit în coate prin Sibiul discutat şi para-discutat.
“Sibiul este primul oraş în care venim, într-o serie de întîlniri cu cititorii, intitulată DilemAgora. Vrem să ieşim din Bucureşti”, a explicat redactorul şef Mircea Vasilescu. Cei cinci au spus ce au văzut ei la Sibiu în 2007, ce le-a plăcut şi ce nu, aşteptînd apoi reacţiile şi comentariile celor din sală.
Simona Sora a remarcat lipsa unor proiecte literare, însă a mărturisit că s-a mai liniştit după ce a aflat de existenţa unor astfel de proiecte, de foarte bună calitate, precum Maratonul European de Poezie. A făcut, chiar după discuţii, o vizită interesantă, dar despre aceasta scrie dînsa, dacă doreşte, eu nu vreau să fiu indiscretă...
Marius Chivu, care vine în fiecare an la Sibiu Jazz Festival şi la Artmania, a spus că spera că “sibienii să se fi obişnuit să consume cultură la ei acasă”, fiindcă la festivalul de jazz îi recunoaşte pe jumătate din cei din sală, de la un an la altul, figuri venite mai mult din alte oraşe. Iar gara, gara a ajuns să o viseze noaptea şi speră să scape de coşmar… Of, şi eu, că nu e interviu să nu fiu întrebată, şi mă simt de parcă răspund personal de gafele CFR-ului...
Cezar Paul-Bădescu, însă, nu e de acord cu ideea lipsei audienţei în cultură. “Problema e depăşirea acestei mentalităţi”, spune scriitorul. Iar Adina Popescu a fost de două ori la Sibiu anul trecut – la Astra Film Fest şi o dată pentru documentarea unui film. A observat semnele unui patriotism local uşor exagerat abia după ce articolul a fost postat pe internet (oho, cunoaştem, păţit şi noi la Evz); pe forum, sibienii au interpretat articolul ca fiind critic şi au bombardat cu replici...
Au răspuns invitaţiei primarul Klaus Johannis, directorul Bibliotecii Astra, Ion Onuc Nemeş, directorul Teatrului Naţional “Radu Stanca”, Constantin Chiriac, iar dintre cei invitaţi să scrie texte pentru “Dilema veche” au fost prezenţi artistul Mircea Stănescu (grafician al revistei Euphorion), jurnalistul Dan Tomozei şi subsemnata (mă rog, sussemnata).
Mircea Vasilescu a amintit următoarele oraşe în care va merge DilemAgora: în Târgu Mureş, Cluj, Iaşi, Craiova, Timişoara, Deva, dar poate nu chiar în această ordine. Deocamdată.
S-a discutat, preţ de mai bine de două ore, relaxat, prieteneşte, cu acea combinaţie de rigoare şi umor pe care o ştiţi din revistă… Şi s-a continuat încă şi mai prieteneşte, într-un cadru mai restrîns, la "Sibiul vechi", o pivniţă unde nu ai semnal la telefon şi unde se bea suc de mere natural, de la fabrica prinţului Charles, din Mălâncrav... Şi m-am simţit minunat.

Foto: Hannelore Baier

17 ianuarie 2008

Carte si costum de pirat

O să spun mai întîi că mi s-a părut oribilă cartea pentru copii dotată cu telefon mobil. O carte care ţipă, brrr, ce invenţie!
Apoi, în altă librărie, m-am întors doi paşi, ca să mă uit mai bine: o carte cartonată, mare, frumos colorată, lucioasă, avea prins un cuţit, un cuţit baban, cu lamă lată şi mîner auriu (din plastic moale, inofensiv). Sub titlu scria "Carte şi costum de pirat". Oh! Iar dedesubt era o "Carte şi costum de prinţesă". Cu, vai!, o baghetă magică ataşată!
Erau frumoase, zău că erau...
Şi mi-am amintit pe drumul spre casă de o felicitare pe care am primit-o pe la 4-5 ani de la Sănducu, prietenul meu din bloc (şi mi-am amintit chiar de el, cum îl îmbrăcase maică-sa într-o zi în costum vişiniu de catifea, cu cămaşă albă, da, da, volane ieşite pe la mîneci, un mic marchiz nepotrivit la joaca în nisip, îmbufnat, şi biata de mine nevoită să îl împac, hai, că nu e urît...).
Felicitarea înfăţişa o zînă, păr de aur ce-i depăşea tălpile mici suspendate în aerul alb, rochie galbenă şi, peste toate, un sclipici fin, cu străluciri vizibile doar la o atentă înclinare, cu ochii mijiţi... Cîte dorinţi n-am irosit (în acele momente ale copilăriei - cu o aţă colorată legată la încheietura mîinii, sau cu osul din pieptul de pui tras cu degetele unsuroase, să se rupă mijlocul spre tine ca să se îndeplinească), da, cîte dorinţi n-am irosit cu gîndul la acea felicitare! "Să zbor", "Să zbor", "Dă Doamne să zbor"... Mi-o fi de folos cîndva, parcă poţi să ştii, poate în vreun ultim salt, din vreo căsuţă din copac. "Carte şi costum de locatar de căsuţă de copac".

P.S.: Peste cîţiva ani, mă îndrăgosteam de Iuri Gagarin, dormeam cu poza lui sub pernă. Deveneam, deci, realistă: cu Gagarin alături, chiar aveam şanse să zbor.

16 ianuarie 2008

Doar aşa...

Era o astfel de zi.

13 ianuarie 2008

Cu lăbuţele spre soare

Pe malul îngheţat al pîrîului Trinkbach, azi, în Parcul Sub Arini, o pată neagră în zăpadă - trupul mărunt al unei cîrtiţe. Frumoasa neclintită pare abia ieşită din muşuroiul ca un tort de ciocolată. Bot roz, ochi ca mărgelele, lăbuţele din faţă indicînd vinovatul: soarele ăsta minunat minte, ne minte pe toţi.

Animale şi animale

Ce drăgălaşă ni se pare lebăda îndrăgostită de răţuşca de plastic, cum zîmbim înduioşaţi privind-o cum îi dă ocol pe un lac, undeva în Germania.
Ce minunată e privirea umedă a tigroaicei care alăptează puiul de urs îmbrăcat cu vestă din blană de tigru, ce caldă simţim limba mamei lingînd spinarea înfiorată de plăcere, încotoşmănată în haine străine...
Ce muzică frumoasă e lipăitul tălpilor de gîscă urmînd cu sfinţenie traseul pe care-şi plimbă coada ridicată pisica iubită!
Doar cînd vine vorba de oameni "prea" diferiţi - ca înălţime, ca vîrstă, ca nuanţă a pielii, ca ani de studiu - ne îngheaţă zîmbetul, dau buzna cuvintele, devenim dintr-o dată meschini.

11 ianuarie 2008

Asta mi-e meseria!...

Bună ziua, aş dori să fac o donaţie.
Dacă se va scrie volumul doi al "Ghidului nesimţitului", aş dori să îmi donez vecinul de deasupra.

De la o vreme, de dimineaţa pînă seara mă nedumereau (o, şi mă enervau, desigur!) nişte sunete ciudate. Bubuit şi cloncănit de sticle, multe sticle căzînd parcă de la înălţime, apoi adunate, aşezate în rînduri şi iar căzînd, întruna, întruna...
Aseară, s-a desluşit misterul. N-aş fi îndrăznit să îi bat la uşă, dar a făcut-o bătrîna de la apartamentul vecin, disperată nu numai de sunete, dar şi de faptul că vecinul de mai jos credea că ea face zgomot. O scară întreagă revoltată, buboi spart, rivoluţie la etajul doi!
Şi iese în prag tipul nou mutat şi explică senin:

"Domne, eu asta fac, asta mi-e meseria! Trebuie să exersez."

"Ce meserie?", se miră lumea. "Aşa, să arunci sticle prin casă?"

"Da, domne, eu sînt barman!"

10 ianuarie 2008

Fericirea e un pitic...

"Fericirea e un pitic, un pitic care dansează..."
N-am cîntecul, decît în minte.

Ce frumuseţe în lucrurile mici! Fetiţa din poză, nu mai înaltă decît genunchiul meu, stătea la baza unui stîlp oarecare, lîngă gară, în Munchen. Era şi un băieţel... Nu-i băga nimeni în seamă.

9 ianuarie 2008

L-am visat...

L-am visat azi-noapte, îl aveam iar în braţe, cu trupul lui grăsun, cald, deodată încordîndu-se şi înfigîndu-mi ghearele în umăr. I le simţeam zdravăn, chiar şi aşa cum erau ele, cu vîrful fin tăiat cu unghiera, în duminici lungi, cînd îl luam cu binişorul în braţe; după ce-mi spălam părul îi ziceam ia, motane, să te fac şi pe tine frumos!
Şi bietul începea să se zbată cînd înţelegea păcăleala, fugea miorlăind supărat după ce-i terminam prima mînă, deşi nu-l durea, aşa, de-al naibii, că semăna cu mine şi nu-i plăcea să stea unde-i pus. Apoi mai treceau ore bune pînă ajungeam la a doua mînă, şi iar mă gherănea crunt, iar la picioare nu i le tăiam niciodată, că nu era cazul.

I-am visat trupul grăsun, doamne, ce plăcere şi ce tristeţe... Cînd trăia visam mereu că îl pierd, că îl caut prin cartiere, iar acum, cînd nu-l mai am, visez cum îl ţin în braţe.
Şi se zbătea, îi auzeam mieunatul în urechea dreaptă şi-i simţeam răsuflarea pe gît.
M-am trezit şi mi-am privit zgîrieturile de pe umăr, reale, fine...

Nu e nevoie de explicaţii logice cînd îţi e dor de cineva acolo, în cele mai adînci cotloane. Dar s-au întîmplat zilele astea:
Am privit patul vechi aruncat lîngă tomberon, cu colţul stîng zgrepţănat de motanul meu, dincolo de carne, pînă la scheletul de arcuri.
Am salvat cactusul uriaş de pe hol. M-am opintit să ridic ditamai ghiveciul, m-am aplecat cînd am trecut pragul, el s-a înclinat greu în faţă, şi-atunci i-am spus mai bine sprijină-te de mine, să nu te rupi, uite aşa, şi l-am aplecat încoace, l-am lăsat să-şi proptească tuburile cu ţepi pe mine. Am simţit înţepăturile şi m-am înmuiat, cu cactusul înfigîndu-mi speriat gheruţele în umăr.

7 ianuarie 2008

Trepte

Era o astfel de zi.

L-aş fi iertat, dar n-aveam ce să iert

- Celuilalt bunic -


“Mai spune-ne de pitic!”, o rugam, şi ea, oftînd, relua povestea, pînă începeam toate să rîdem. “Dar nu era deloc un pitic simpatic. Voi vă imaginaţi piticii ca în poveste!”. “Hai, spune!”, o imploram, întinse în pat.
Şi mama spunea iarăşi. Piticul o luase în primire chiar de la intrarea în azil. Îi pupa braţul, de la degete pînă la umăr, “şi avea gura lipicioasă…” (aici umerii mamei se ridicau a înfiorare) şi o ruga să îi dea nişte bani. Mama îi dădea cîteva monezi de cinci lei, din cele mari, argintii, abia apărute, dar piticul continua să o pupe… Goliserăm sticlele de lapte folosite ca puşculiţe, îi pusesem în bagaj toate micile noastre economii, căci moartea nu te-anunţă cînd vine, iar bunicul murise aşa cum îl tăiase şi aşa cum trăise, nepotrivit, tocmai de Revelion şi tocmai cînd eram mai săraci.
Mama ne făcuse rochii noi – a mea era neagră, de voal, cu o eşarfă lată pe şolduri; n-am cum să uit cînd a murit bunicul fiindcă aceea a fost seara cînd tata m-a privit ca pe-o femeie. Cînd a sunat telefonul, eram împopoţonate ca de petrecere, şi eu şi sora, probînd rochiile noi şi defilînd prin holuri...
“Rămîneţi, merg doar eu”, a zis mama şi s-a dus. I se părea prea mult şi aşa… A luat foc vagonul, apoi a încercat să o agaţe controlorul, era pustiu, cine mai călătoreşte în noaptea de Anul Nou? Ea, în rochia ei bleumarin cu dungă roşie la gît, şi cu un doliu nelămurit în suflet.

Pe bunicul din partea mamei nu l-am ştiut mai deloc. Azi noapte mi-a trosnit cumplit biblioteca, aici, la capul patului, de parcă scîndurile astea montate de el acum cîteva zeci de ani mi-ar fi spus “Dar de mine nu scrii nimic?”.
Ce să scriu? Abia de te-am văzut o singură dată. Mai ştii? Eram în curtea casei din Timişoara - hortensii peste tot, vacanţă de vară, familie reunită, care de pe unde, bunica cea bună murise, cine-o să ne mai facă nouă mănuşi cu buline şi ciocolată cu sîmburi de caise?
Tu în leagăn, tocmai în leagăn, erai uriaş, verişorii Richard şi William rîdeau că se va rupe… Abia vorbeai româneşte, toate cuvintele care începeau cu s le pronunţai cu ş, era foarte “şpeţială” întîlnirea...
În bucătărie, mama şi sora ei şuşotind furioase, cu obrajii roşii. Ai venit ca să fii iertat, şi iată iertare – un adevărat rechizitoriu. “Iertaţi-l”, am zis, în drum spre toaletă, şi s-a stîrnit furtuna. “Tu nu ştii nimic, tu să taci!”. Şi afli. Bunicul avusese o făbricuţă de mobilă. Comuniştii l-au terminat. S-a apucat de băut. Opt ani de pian făcuse mama. Cînd venea acasă, fetiţa cuminte stătea în picioare, la colţ. Mîna lui mare se ridica, apoi cădea, de la dreapta la stînga, de la stînga la dreapta, iar capul fetiţei se lovea de pereţi.
Ah, şi eu tot l-aş fi iertat, era uriaş şi alb şi se legăna încetişor, dar aveam eu ce să-i iert?
A murit la azil, între beţivi şi nebuni… L-a scos mama într-un coşciug uriaş, după ce-au pupat-o alţi beţivi şi nebuni şi-un pitic. “Mai spune-ne de pitic!”, o rugam şi rîdeam toate trei. Cum altfel să gestionezi aşa o-ntîmplare? “Dar nu era deloc un pitic simpatic…”, şi rîdeam, şi rîdeam pînă se iveau lacrimile.

4 ianuarie 2008

Acea bucăţică de lemn pe care lutierii o numesc inimă

- Pentru bunicul -


„Hai să îl cunoşti pe bunicul!”, mi-a spus mama, cu o voce schimbată, semn că se afla în preajmă un străin. Aveam 17 ani, ştiu asta sigur fiindcă doar în clasa a unsprezecea am învăţat după-amiaza şi ajungeam seara acasă.
„Vino să te sărut!”, mi-a spus bărbatul din pat, încercînd să se ridice într-un cot. Mă privea cu ochii mari ai tatălui meu.
„Ce ochi albaştri are! Şi ce dinţi perfecţi!”, m-am minunat apoi, în bucătărie. „E proteză, prostuţo!”, m-a pus mama la punct, amestecînd într-o oală. Nu ştiu cît i-a convenit ei instalarea pe neaşteptate la noi în casă a bunicului despre care eu una nu ştiusem pînă la acea vîrstă nici cum arată, nici cum vorbeşte... Aventurierul bunic, tată a cinci copii, fost profesor de română, plimbăreţ de la o moşie la alta, pasionat de pomicultură şi muzică, avea acum 77 de ani.

A fost cazat în dormitorul meu, unde se culca întotdeauna primul, la lăsarea întunericului. Mă strecuram venind de la baie în cămaşă de noapte, mă cuibăream în patul celălalt, apoi, neobişnuită cu o altă prezenţă în cameră, ascultam şi îmi reglam cumva respiraţia pe respiraţia străină, era un fel de cîntec extrem de intim, a doi oameni totalmente străini, declaraţi rude şi nevoiţi să doarmă împreună o vreme lungă de acum înainte.
Aveam seară de seară senzaţia că nici el nu adormise, că îmi pîndea de fapt fiecare mişcare, că nu eu, ci el era cel care respira în ritmul meu, pentru a nu fi auzit.
Cu mintea şi sufletul de acum, înţeleg rolul extrem de delicat pe care l-a avut bunicul, care pe-atunci nu-mi era bunic, ci primul bărbat cu care dormeam în cameră, primul bărbat care mă vedea seara urcîndu-mă în pat în prima mea cămăşuţă de femeie - era gălbuie cu dantele - şi dimineaţa coborîndu-mi picioarele în papuci, şi tot primul bărbat a cărui lenjerie ştiam cum miroase.

Curînd, am devenit prieteni. Îl duceam la cinema, îmi amintesc cum veneam cu paşi mici, eu ţinîndu-l de braţ, după ce văzuserăm „Adela”, despicînd firul în patru, ce ar fi fost dacă domnişoara cu umbrela, atunci...
Bunicul era bogat, nu ştiu cum, dar avea o pensie mai mare ca salariul de inginer al tatei, astfel că mă chema lîngă patul lui şi îmi număra cîteva hîrtii colorate, atent să îmi dea fix cît imi promisese. Dacă spusese „Hai să îţi dau 25 de lei” şi se dovedea că nu are decît hîrtii de 10 lei, eu trebuia să îi dau rest din portofelul meu în formă de bocanc!

Cu poştăriţele însă avea bunicul o relaţie cu totul specială. Le vizita în fiecare zi, le ducea prăjituri şi le dădea bacşişuri uluitoare, imaginîndu-şi că astfel îşi asigura soarta bogatei sale corespondenţe. Bănuia că e urmărit. Dezvoltase o obsesie pentru culturile de coacăze, scria teorii despre nenumăratele beneficii ale acestor fructe, le trimitea nu ştiu unde, aştepta răspunsuri care nu mai soseau şi, în tot acest timp, le îndulcea pe poştăriţe cu amandine, savarine sau tarte cu fructe... Prietenia lor mi-a rămas moştenire mie, mulţi ani după aceea.

Cu ce ochi m-a văzut el pe mine am încercat să înţeleg aseară, cînd am făcut curăţenie în lada patului. Printre cutiile cu poze din copilărie şi dosare cu articole de acum zece ani, am găsit unicul dar primit de la bunicul.

În una din seri, venind de la liceu, m-a aşteptat cu un zîmbet ghiduş. Mi-a spus să mă aşez lîngă el. Aşa cum eram, în uniformă. Mi-a spus că el a văzut din prima seară că am degete lungi, că am o anumită ţinută cînd stau în picioare, că ţin obrazul înclinat nu ştiu cum, a observat apoi că îmi place muzica, iar mai apoi că am un chip din alt secol. Îl ascultam uluită, nu ştiam ce va urma acestui şir de aiureli... S-a ridicat şi a adus de dincolo de masă, darul. Era atît de înduioşător de tîrziu şi de inutil: îmi cumpărase o vioară!

O vioară îi implorasem pe părinţi să îmi cumpere încă de cînd aveam vreo 5 ani. Ei spun că au crezut mereu că glumesc. Eu le spun că o fetiţă de 5 ani care vrea o vioară nu glumeşte.
Şi iată-l pe bunicul străin, cu mîinile lui albe şi lungi, cu care scria referate despre coacăze, privindu-mă cu ochii lui albaştri, imenşi, şi întinzîndu-mi vioara.

Cînd a murit, nu mi-au spus. Trecuseră mulţi ani, eram în Bucureşti. Cîteva zile după ce l-au îngropat, am sprijinit cu spatele Palatul Telefoanelor, să nu se mai clatine.
Aseară, vioara a ieşit de sub pat, cu corzile ondulate de necîntare. În miezul ei aud cum aleargă ca un şoricel speriat, descleiată, acea bucăţică de lemn pe care lutierii o numesc inimă. Stă pe pat acum vioara, i-aş zice oricum, dar nu inutilă.

Şi, şi

Am decis că voi păstra ambele bloguri.
Acesta va găzdui poveştile cu iz mai personal...
Un mesaj ca acela care va urma nu îl pot lega de numele revistei.

Oh, se aud artificii!... 4 ianuarie, seara.

Alti copaci, alta casute

Din goana metroului care ma ducea la aeroport, pentru a reveni din Munchen acasa, pe drumul unde trenul iese la suprafata, am zarit o casuta intr-un copac!

A fost ca o vedenie, o sectiune printr-o structura descarnata, mare, ca un pasaroi greoi, inaltat nefiresc... Cu doar doi pereti de lemn proptiti pe podeaua coscovita, unde se jucasera cindva copiii.
Cam ca reflexia mea in geam, jumatate trista ca plec, jumatate fericita ca vin.

In poza, alta casuta, pentru pasari. In fiecare dimineata, o fetita cobora din bloc si ducea un polonic cu graunte.

3 ianuarie 2008

Sibiu 2008

Mi-am luat adio azi, oficial, de la tot ce-a insemnat Sibiu 2007. Am publicat in EVZ, alaturi de reportajul despre Revelion, un editorial in care spun cam ce-a insemnat pentru mine acest an. N-am putut scrie decit dintr-un unghi extrem de personal.

Articolul e aici:
http://www.evz.ro/article.php?artid=336026

Azi, venind spre casa de la prima conferinta de presa a anului, pasind atenta printre baltite, ferindu-mi ochii de soarele orbitor, cautind un alt drum, cam derutata, asa, amuzata ca m-ar putea lovi deja vreo astenie de primavara, usor deprimata de (ne)asteptata libertate, m-am oprit la semafor, in fata teatrului. Si-am vazut, pe ecranul mare luminos, reclama la "Asteptindu-l pe Godot", noua versiune, cu Marian Rilea in locul regretatului Virgil Flonda. Iata ce voi face pe 19 ianuarie. Si totul a sclipit altfel in jur.
Cine nu a fost jurnalist pe domeniul cultural in Sibiul lui 2007 n-are cum sa inteleaga. Cum nu poti sa stii sa scirtii de drag decit daca esti, cu adevarat, ciine.

Iar dupa-amiaza, stind in pat si citind, s-au auzit spiridusii dansind, pe cind rasuna, nu din boxele computerului, ci din vechiul casetofon, da, de pe o caseta ieftina, Concertul pentru oboi nr. 3 al lui Albinoni. La Adagio iti aluneca orice carte din mina. Sibiu meu 2008 incepe asa.

2 ianuarie 2008

Dragoste de cîine

Era o astfel de zi.














Şi am spus că plînge cîinele. "E doar interpretarea ta", mi-au zis.

1 ianuarie 2008

Albăstreala de Revelion

Să nu fiu neagră, şi să spun că am fost şi fericită.

N-am văzut în viaţa mea Revelion mai trist şi mai cu ochii pe ceas decît al jurnaliştilor, la final de Sibiu 2007.
Scriu aşa de-a naibii, că Sibiu şi 2007 au fost lipite şi acum e 2008 şi e bine!

Dar să nu fiu neagră-n cerul gurii şi să încep prin a spune că am fost fericită, chiar fericită, la început. E momentul ăla cînd, după ce îngheţi lîngă o scenă, apare o trupă dragă şi se aud primele acorduri, îţi vibrează în stomac başii, şi solistul salută şi e acolo, la cîtiva metri doar.
A venit The Prodigy... Şi-au început cu vechile cîntece, erau aceleaşi de la Polivalentă din Bucureşti de acum 10 ani şi abia stăteam locului să fac poze. Show excelent, dar scurt, cam o oră. Ai voie doar pe primele trei cîntece să pozezi, apoi mergi într-o parte. Îmi place chestia asta cu "cuşca" pentru ziarişti, că eu în cuşcă mă sălbăticesc, mai ales că majoritatea pleacă, nema plăcere, muncă şi pa, dar eu am stat la Prodigy şi m-am fetiţit pe acolo, era şi Isa cu mine şi am strigat de bucurie...
Şi pozele clar că nu mi-au ieşit clare...

Şi apoi Reamonn, zisesem că nu-mi trebuie, dar bum-bum stomacul şi mi-a plăcut cum suna, e cu totul altceva lîngă scenă, şi apoi Europe... N-am stat pînă la capăt, că mă apucase aşa, o albăstreală... Şi am vorbit la telefon cu mama şi cu tata, că aşa mă micşorez uneori de mă mir de unde mă pot micşora eu aşa... Şi le-am promis printre rînduri că în 2008 nu-i mai neglijez, o să mă duc la ei şi poate-o să vină şi ei aici, voiam de fapt să spun că o să trăiesc anul ăsta pentru mine şi pentru cei care-mi sînt dragi, deci nu ştiu dacă chiar vorbeam cu ei.
Unele mesaje, aşa, ajung tîrziu, stau blocate pe servere, pe creiere, pe centrale telefonice...
Cine ştie ce gînd îţi ajunge cu întîrziere, după ce adormi, şi cînd te trezeşti la 5 dimineata e deja totul aşa de albastru că nu te mai spală nimic, decît dacă stai şi aştepţi. Aşa că stau şi aştept haosul să se aşeze în fotoliu, îi dau cafea, da-i cam deranj, că nici nu mi-am strîns hainele de p-aici.

Reamonn

Revelion, Piaţa Mare din Sibiu.

The Prodigy, Reamonn şi Europe.