Da, ai dreptate, trebuie doar "să vezi"... La un moment dat, în Iaşi, eu "vedeam" gangurile, descoperisem cu zecile, care de care mai interesant, mai sumbru, parca eram în evul mediu sau în Sibiul vechi... Îmi duceam cunoştinţele şi le arătam gangurile Iaşului. Radu Petrescu a fost entuziasmat cînd i le-am prezentat...
Ce frumos ar fi ca în Sibiu să mai existe ganguri de descoperit, de prezentat... Eu n-am fost niciodată la Iaşi. Iar dumneavoastră n-aţi fost o dată la Sibiu. Zîmbet verde.
Am fost la Sibiu de vreo trei ori. Primile două dăţi, în concediu, cînd eram medic la ţară, cu prima soţie. Parcă am dormit la cel mai înstelat hotel. Şi anul trecu, la un colocviu al revistei Transilvania. Cam morocănos, de data asta... A mi-am amintit ceva nostim: Tamara, a doua soţie, a fost ca studentă la Sibiu. L-a întîlnit pe Mircea Ivănescu, a plimbat-o prin nişte ganguri şi i-a arătat o fereasrtă, zicea el, care se vede doar noaptea. A scris, şi a publicat chiar, o poezie pentru ea, într-un ziar local!!! Normal, nu am fost niciodtă gelos pe Mircea Ivănescu!
Ce de vizite... Dar eu ma gîndeam la absenţa recentă. La "n-aţi fost o dată ca niciodată", la maraton. Mă întreb cum se vede acum în noapte fereastra lui Mircea Ivănescu. Gangurile le vedem fiecare altfel. Unii nu văd nimic. Alţii "văd" doar mirosurile. Alţii lumina ovală.
Da, la maraton nu am putut veni...În rest, să "vezi" parfume şi mirosuri e o treabă delicată, aş zice că şi puţin îndrăzneaţă, trebuie să ai nară şi destin.
oare ce antet avea blogul inaintea acestei fotografii? si oare de ce esti mereu numai in negru (ce triist contrast cu firea ta colorata? da, parca nu ai fi in firea ta...); cred ca ai explicat asta undeva, sau doar ai constatat, uite ca nu-mi mai amintesc nici ce, nici cum..
iarta-mi intrebarile indiscrete, dar ma gindeam ce greu e sa iubesti animalele, sa tii pisoi in brate si sa lasi cateloi sa se gudure pe linga tine, dar totodata sa porti negru, mereu-mereu. eu cind tinem doliu dupa tata si ma tot chinuiam sa string firele de par enervant de vizibile (enervant mai ales pt mama), abia asteptam sa dau si hainele indoliate de pomana si sa nu mai port niciodata, dar niciodata negru. Si asa am si facut (ador, in schimb, toate tonurile de nisipiu, verde sters si toate caramiziurile; tonurile de pamint, in general...)
Da, am scris deodată. Mă uitam, postarea asta e de acum un an şi un pic... Nu, pentru mine negrul nu e trist. Si mai adaug si eu nuante de maro, de kaki, uneori caramiziu. Dar in negru ma simt bine, asta e tot. (culmea, am deschis usa de la dulap, sa verific :)) Mai nou, port o bratara rosie-caramizie, şi cu negru, normal, ca o zgardita. Bratarile...
n-am inteles de ce asiaticii tin doliul in alb, dar ei oricum sint alta planeta, cu totul alta. negrul nu zic ca e neaparat trist (dealtfel, dupa ce iti moare cineva - ce interesant e acest dativ posesiv...- doliul, cu perioada si celelalte rigori ale lui, intra la capitolul cutume; ce-i in sufletelul tau numai tu stii; si cel ce s-a dus), dar negrul, purtat cu obstinatie, spune ceva despre persoana invesmintata astfel. baietelul meu de sase ani, necajit ca nu-i acord prea multa atentie si ca ma las furata de imagini, se aseaza linga mine, lipit; il intreb "uite, iti place fata asta?"- din pozele de la muzeu. "da, dar e cam intunecata..."
culmea, si el s-a gindit la dulapul tau. a zis: cred ca are tot dulapul negru pe dinauntru... cu ea nu-i bine sa joci "fatzea"- asa se zice azi, in Balta Alba, la "de-a v-ati ascunselea" sau "pitulushu", cum era pe vremea mea...
blogul tau e ca o carte pe care o rasfoiesti in ce sens vrei si la care revii de drag; chiar nu conteaza cind au fost puse anumite fotografii sau in ce zi anume din calendar au fost scrise; cum spuneam, ca o carte menita recitirii.
noapte buna, noapte lina, fara insomnii ca in weekend... as fi vrut sa fac schimb de pene cu tine si de la Vinzatorul de Aripi al mult-pretuitului Stefan Caltzia, dar m-am gindit ca un fulg din perna unui prunc te ajuta chiar mai mult decit o pana dintr-o aripa de inger.
24 de comentarii:
Mi se pare normal ca Floribunda să compătimească florile pe străzi pustii. E "în schemă"!
Trist...
O, dar nu e nici o schemă, asta e frumuseţea. Mergi pe o stradă, apariţia e la picioarele tale.
Da, ai dreptate, trebuie doar "să vezi"... La un moment dat, în Iaşi, eu "vedeam" gangurile, descoperisem cu zecile, care de care mai interesant, mai sumbru, parca eram în evul mediu sau în Sibiul vechi... Îmi duceam cunoştinţele şi le arătam gangurile Iaşului. Radu Petrescu a fost entuziasmat cînd i le-am prezentat...
Ce frumos ar fi ca în Sibiu să mai existe ganguri de descoperit, de prezentat...
Eu n-am fost niciodată la Iaşi. Iar dumneavoastră n-aţi fost o dată la Sibiu. Zîmbet verde.
Am fost la Sibiu de vreo trei ori. Primile două dăţi, în concediu, cînd eram medic la ţară, cu prima soţie. Parcă am dormit la cel mai înstelat hotel. Şi anul trecu, la un colocviu al revistei Transilvania. Cam morocănos, de data asta... A mi-am amintit ceva nostim: Tamara, a doua soţie, a fost ca studentă la Sibiu. L-a întîlnit pe Mircea Ivănescu, a plimbat-o prin nişte ganguri şi i-a arătat o fereasrtă, zicea el, care se vede doar noaptea. A scris, şi a publicat chiar, o poezie pentru ea, într-un ziar local!!! Normal, nu am fost niciodtă gelos pe Mircea Ivănescu!
Ce de vizite...
Dar eu ma gîndeam la absenţa recentă. La "n-aţi fost o dată ca niciodată", la maraton.
Mă întreb cum se vede acum în noapte fereastra lui Mircea Ivănescu.
Gangurile le vedem fiecare altfel. Unii nu văd nimic. Alţii "văd" doar mirosurile. Alţii lumina ovală.
Da, la maraton nu am putut veni...În rest, să "vezi" parfume şi mirosuri e o treabă delicată, aş zice că şi puţin îndrăzneaţă, trebuie să ai nară şi destin.
Şi cum să nu te sperii de îndrăzneală?
Ştiţi, buchetul părea împietrit.
Îndrăzneala nu sperie. Împietrirea duce la pierderea parfumului istovit de-atîta stat pe loc. Florile sînt umblătoare de felul lor
De unde toată forţa ultimelor zile? Pînă şi florile au tăcut.
Dar dacă parfumul se conservă prin criogenie? Să le trezim, să nu le mai trezim?
oare ce antet avea blogul inaintea acestei fotografii? si oare de ce esti mereu numai in negru (ce triist contrast cu firea ta colorata? da, parca nu ai fi in firea ta...); cred ca ai explicat asta undeva, sau doar ai constatat, uite ca nu-mi mai amintesc nici ce, nici cum..
Culorile sînt doar înăuntru.
Iar negrul e suma tuturor culorilor.
Poza? Nu mai ştiu... Ba da, era un monstruleţ de piatră, de la un castel din Budapesta.
iarta-mi intrebarile indiscrete, dar ma gindeam ce greu e sa iubesti animalele, sa tii pisoi in brate si sa lasi cateloi sa se gudure pe linga tine, dar totodata sa porti negru, mereu-mereu. eu cind tinem doliu dupa tata si ma tot chinuiam sa string firele de par enervant de vizibile (enervant mai ales pt mama), abia asteptam sa dau si hainele indoliate de pomana si sa nu mai port niciodata, dar niciodata negru. Si asa am si facut (ador, in schimb, toate tonurile de nisipiu, verde sters si toate caramiziurile; tonurile de pamint, in general...)
uite ca am scris amindoua la 00:28...
nu e albul suma tuturor culorilor- care descompuse dau curcubee? negrul cred ca e absenta culorii, absenta absoluta, ca sa zic asa...
Da, am scris deodată.
Mă uitam, postarea asta e de acum un an şi un pic...
Nu, pentru mine negrul nu e trist. Si mai adaug si eu nuante de maro, de kaki, uneori caramiziu. Dar in negru ma simt bine, asta e tot.
(culmea, am deschis usa de la dulap, sa verific :))
Mai nou, port o bratara rosie-caramizie, şi cu negru, normal, ca o zgardita. Bratarile...
n-am inteles de ce asiaticii tin doliul in alb, dar ei oricum sint alta planeta, cu totul alta. negrul nu zic ca e neaparat trist (dealtfel, dupa ce iti moare cineva - ce interesant e acest dativ posesiv...- doliul, cu perioada si celelalte rigori ale lui, intra la capitolul cutume; ce-i in sufletelul tau numai tu stii; si cel ce s-a dus), dar negrul, purtat cu obstinatie, spune ceva despre persoana invesmintata astfel. baietelul meu de sase ani, necajit ca nu-i acord prea multa atentie si ca ma las furata de imagini, se aseaza linga mine, lipit; il intreb "uite, iti place fata asta?"- din pozele de la muzeu. "da, dar e cam intunecata..."
culmea, si el s-a gindit la dulapul tau. a zis: cred ca are tot dulapul negru pe dinauntru... cu ea nu-i bine sa joci "fatzea"- asa se zice azi, in Balta Alba, la "de-a v-ati ascunselea" sau "pitulushu", cum era pe vremea mea...
blogul tau e ca o carte pe care o rasfoiesti in ce sens vrei si la care revii de drag; chiar nu conteaza cind au fost puse anumite fotografii sau in ce zi anume din calendar au fost scrise; cum spuneam, ca o carte menita recitirii.
noapte buna, noapte lina, fara insomnii ca in weekend... as fi vrut sa fac schimb de pene cu tine si de la Vinzatorul de Aripi al mult-pretuitului Stefan Caltzia, dar m-am gindit ca un fulg din perna unui prunc te ajuta chiar mai mult decit o pana dintr-o aripa de inger.
gasesc undeva: "albul, cel mai palid dintre griuri"...negrul ar putea fi cel mai intunecat dintre ele.
Mulţumesc, Ioana. Sper că totuşi băieţelul dormea la miezul nopţii, nu ca mami!
Dormea, desigur, mami abia atunci se uita pe indelete prin carti si prin bloguri iubite.
Trimiteți un comentariu