13 septembrie 2017

Interviu - libris.ro

Îmi place să mă plimb, asta e limpede, să hoinăresc pe străzi cunoscute, unde ai văzut deja totul de o mie de ori, și unde totul e de fiecare dată diferit. Îmi place să caut mereu o poveste. Îmi place să primesc scrisori lungi, de la un prieten sau doi, e-mailuri care apropie mai mult ca orice apropiere. Îmi place fidelitatea totală a prietenilor, în ciuda credințelor diferite. Îmi place muzica mea din căștile albe. Sunt depresivă. Dar am și accese nejustificate de bucurie, copleșitoare, rude cu nebunia. Sunt înspăimântată de singurătatea asta pe care o trăiesc azi și după care am tânjit mult. Știu că din ea o să iasă ceva. Dar până atunci, mă sfredelește monstruos. Îmi place cum plouă acum în grădina din spatele meu – și îmi place că pot să văd merele, prunele, perele, motanul birmanez și frunzele, ierburile de acolo, fără să mă întorc chiar în clipa asta cu fața la ele.

Fragment dintr-un scurt interviu de pe libris.ro, cu câteva recomandări de lectură, din ce-am citit în ultima vreme, aici

7 septembrie 2017

Fragment

Curți, case, ferestre, campanule, și deodată mirosul de fum, undeva se ardeau frunze adunate cu greble în grămezi, culorile se stingeau în nuanțe de gri, se înălțau fuioare desenând portative și-o simfonie teribilă se răspândea sfârâind în dimineața de toamnă, dacă dimineață mai era asta, căci nu părea să mai fie, și nici atât de pustie, și nici atât de tăcută, pe Berzei, pe Ostașilor, pe Sfântu Constantin, cine mai știe pe unde, peste tot și niciunde. Oameni cu degete galbene curățau nuci, sterilizau borcane în cuptoare, foșneau celofane, umpleau sticle cu materii păstoase, acre sau dulci, puneau etichete și depozitau prin cămări, iar acestor oameni, că oameni trebuie să fi fost, chiar dacă nu erau de văzut, toate cuvintele care le ieșeau pe gâtlejuri, pe guri, despre toate borcanele, celofanele, etichetele și dulapurile, dar și despre vremea de-afară, dar și despre rude, dar și despre necunoscuți pe care pretindeau fără putință de tăgadă că i-ar cunoaște din clipa în care îi zăreau ei cumva trecând pe stradă, așa, toate cuvintele nu le provocau nici o rană, vorbele păreau să curgă fără nici o problemă, le auzea și el, deversându-se și diluându-se în note înalte, oricât de șoptite, dinspre curți cu porțile închise, dinspre camere cu ferestre deschise, și deodată și-a dorit să fie înapoi, la masa lui, pe scaunul lui, el însuși un scaun, el însuși o masă, de ce ieșise și unde se ducea, unde era zidul de care își sprijinea rama trupului, unde pata uleioasă lăsată pe peretele galben de el, de-o formă care trebuie să-i fi semănat pe undeva, măcar pe la mijloc, acolo unde-i negreala mai groasă, și unde clopotul de-un plumb străveziu al încăperii, al casei părintești, unde aerul e atât de cleios încât poți să te sprijini vara de el, și nu numai vara, dar oricând sunt luminile prea puternice, ah, acolo, departe de capre, de vocile amiezei, de găunoșenia unor forme temeinic exersate, veselia, ah, ceva numai numit muzică, fericirea atât de ruptă în cur?


- fragment dintr-un text, inedit -

6 septembrie 2017

Rezidența FILIT - Camera cu două ferestre (2)

Mai departe a urmat o duminică însorită, cu prima vizită la Palatul Culturii. De fapt, am mers să văd Muzeul de Artă. Fericit episod, fiindcă încă pluteam în impresiile lăsate de Muzeul Colecțiilor de Artă din București. Și-a fost ca o înnodare a stărilor – să văd alte tablouri de Grigorescu, Tonitza, să regăsesc lumini și nuanțe, personaje plutind pe pajiști înflorate, priviri de copii. Am zăbovit mult la „Fata cu fluturele” lui Gh. Panaiteanu Bardasare, încântată să recunosc fluturele Vanessa atalanta de pe brațul fetei; fluturele este unul dintre favoriții lui Nabokov, „Vanessa mea cu linii stacojii” din „Foc palid”, fluture vestitor de moarte – dar și de frumusețe. M-am oprit mult la „Peisaj” de Dumitru Ghiață – cel de iarnă –, cuibărindu-mi privirea în colțul din dreapta, jos, unde zăpada nu-i albă, ci are în ea un curcubeu de culori, străluciri albastre, turcoaz, roz-flamingo. Mi-am amintit pasajul din „Fata cu cercel de perlă” al lui Tracy Chevalier, unde fata se miră când pregătește culorile pentru o scenă de iarnă: de ce atâtea tuburi de albastru, dacă maestrul va picta zăpadă? Unde e albul? De ce nu e nevoie de el?
Albul, dacă a venit vorba de el, e în norii-porumbiță ai lui Sabin Bălașa, din Sala Pașilor Pierduți.
Iar negrul, să aducem vorba de el, e în dantela sutelor de ciori care plutesc către seară pe deasupra Universității Tehnice, când te întorci din cea mai lungă plimbare, din Parcul Expoziției – păstrând vizita la Grădina Botanică pentru o zi viitoare, când presimt că va fi mare nevoie.

M-am plimbat pe străzi, cu harta orașului vag memorată, oprindu-mă ca să mă uit la balcoane și ferestre, citind plăcuțe pe case, pe unde a locuit Eminescu sau Otilia Cazimir, iar în alte locuri am pus chiar eu plăcuțe imaginare și vii: aici a locuit când era mic un poet care a rămas copil și când i-a albit părul, iar în curtea de unde-a dispărut băiețelul sunt o minge și un cufăr de lemn pe care scrie cu litere mari, de vopsea, „Teatrul național”.
M-am uitat la florile din ronduri, udate duminică dimineața devreme de muncitori harnici, cisterne întregi pentru niște flori splendide ale căror nume nu prea le știe nimeni – soarta florilor care cresc în mulțimi pe mijlocul străzii, atât de bizar asemănătoare cu a florilor de câmp.
M-am uitat la tinerii în tricouri albe și cu ecusoane roșii legănate la gât, veniți cu miile la Întâlnirea Internațională a Tinerilor Ortodocși, le-am simțit bucuria și când se plimbau vineri, sâmbătă, mână în mână prin Copou, dar și când ascultau slujba duminicală, în fața Catedralei. O mare de oameni, mulți îmbrăcați duminică în costume populare, și atâta senin pe chipurile lor, și nici un „vrem spitale, nu catedrale”. La Trei Ierarhi am stat o vreme între brazi, ascultând sfârșitul unei predici despre iubirea aproapelui și privind un copilaș de un an și ceva care escalada cu mare greutate scările înalte de piatră ale bisericii care îi treceau de genunchi și sărea apoi de pe ele printr-o parte, pe toată distanța, ajutat de mâna mare a tatălui, și iar de la capăt, de multe ori așa, cu mare greutate în sus pe scări și cu tot atâta bucurie în jos, și m-am gândit că nu vreau să-i uit niciodată nici strădania, nici bucuria.
Apoi mi-am cumpărat un pahar verde de sticlă și-un buchet de imortele mov și m-am închis în camera mea. Ultima imagine de afară a fost a tânărului paznic de noapte care ședea sub felinar, la intrarea în căsuța vecină, citind dintr-o carte.

Noaptea a plouat crunt. Dimineața, am sărit într-un suflet: oare ce s-o fi întâmplat cu melcii de la fereastră? La ora opt, mai era unul singur pe grilaj. „Tu cum de n-ai plecat?”, l-am întrebat. „Ai ceva la picioruș?” A pornit și el într-un târziu, mascându-și discret șchiopătatul. Iar când îl fotografiam, încercând să surprind în aceeași imagine și-un lujer de viță-de-vie încărcat de stropi, și-un măr roșu care încovoia o creangă în grădina din spate, m-am pomenit privită de doi ochi albaștri oarecum cunoscuți. O pisicuță birmaneză se ivise între ierburi, privind la rândul ei acest intrus care sunt eu. Am fotografiat-o iute și am încercat s-o ademenesc. La muzeu încă n-a venit nimeni, este luni dimineața, odată cu săptămâna începe practic și rezidența de scris, s-au terminat zilele pe care mi le-am acordat pentru acomodare, și mi-ar prinde tare bine o pisică birmaneză aici. Am avut cândva un motan cu ochi albaștri și mască ciocolatie, este rasa pe care o cunosc cel mai bine – pisicile astea chiar se pricep să poarte un dialog.

În zilele următoare am fost fermecată de Grădina Botanică și de bojdeuca lui Creangă. Ah, drumul abrupt care dă către dealuri! În bojdeucă, mai era un mic grup – și-am descoperit că erau niște prieteni din București, pe care i-am cunoscut, culmea, la Muzeul Literaturii din capitală. Bojdeuca asta m-a emoționat teribil. Măsuța atât de mică, lângă ferestruică. Portretul lui Creangă, din ultimul an de viață. Scrinul și sfeșnicul lui Eminescu, primite de la Vasile Pogor. Apoi, deschiderea splendidă către dealuri – și aici terasele de lumină.
Cu măsuța și lumina asta în gând, am pornit către casă – da, „casă” a zis gândul meu. Am trecut pe la Casa Pogor și m-am bucurat de întâlnirea cu organizatorii FILIT. Lucian, Florin, Amelia și colegii lor roiau prin muzeu, jonglând cu afișe și programe, punând la cale evenimentul din octombrie. Am stat un pic pe-o băncuță verde și m-am gândit ce norocoasă sunt să mă aflu aici.
Înapoi în bojdeuca mea cu două ferestre, am deschis documentul nou, pe care abia de scrisesem într-una din diminețile trecute titlul și primele pagini. Le-am șters și-am luat-o de la capăt.

Și fiindcă se spune că imaginea scriitorului scriind ar fi suspectă de kitsch, o să trag perdeaua verde aici, o să fac sfârșit din acest început, știind că „Va urma”. Vor urma: întâlniri și vizite, la Editura Polirom, cu tinerii cititori de la Alecart, probabil și o lansare a „Verii cu Isidor”, multe emoții dar și multă tăcere, și poate va crește povestea cea nouă, acum doar o schemă într-un caiet și un ghem fierbinte în minte.
Mulțumesc, FILIT și Muzeul Național al Literaturii Române din Iași.


(text scris ca beneficiar al unei rezidențe FILIT pentru scriitori, septembrie 2017)

3 septembrie 2017

Rezidența FILIT - Camera cu două ferestre (1)

Acum cinci ani eram la Mala Vrbica, în prima mea rezidență literară. În sătucul din Serbia scriam ultima parte din „Simfonia animalieră”, stând la o masă sub un nuc, iar la picioare având un motan gri, care mi-a adus în dar într-o seară o viperă cu corn – un șoarece n-ar fi fost suficient, era un motan foarte recunoscător cu mângâierile omului. Azi sunt la Iași, într-o rezidență FILIT. Prima mea rezidență de o lună, pentru care o să spun de la bun început că mulțumesc tare mult. Cine nu visează să fugă în lume, doar el cu povestea ascunsă în sân?
„Cine plânge vineri se veselește duminică” – e vorba unui personaj dintr-o carte, confirmată pe deplin de mine, un taur sperios. Nu mi-e ușor când plec într-un loc nou. Și-am ajuns într-o vineri. Zile de adaptare, de învârtit în gol, de pipăit locul. O masă, un scaun și un pat. Idealul. Am venit cu o cană, plicul de cafea preferată, o agendă, laptopul și două perechi de ochelari. Cel mai mic bagaj posibil, fiindcă visam la o perioadă de trai modest și cuminte, lipsit de orice fel de complicații – iar prima complicație e bagajul pe care-l tot cărăm după noi.

Stau într-o căsuță din spatele Casei memoriale „Nicolae Gane”. Am primit o cameră cu două ferestre, una spre răsărit, una spre apus. E primul lucru care mi-a plăcut aici. Abia a doua zi am priceput că asta e camera Serenei și-a lui Isidor; exact așa e camera inventată pentru ei în „O vară cu Isidor”, cartea pentru copii scrisă astă-primăvară.
Fereastra dinspre răsărit e o explozie de verdeață: grilajul e năpădit de plante cățărătoare. Plantele astea, printre care văd în grădina din spate a vecinilor, plină de pere, mere, prune, roșii și sunete – găini ziua, greieri noaptea, câini și ziua, și noaptea – plantele astea vii îți intră în casă dacă le lași. E un vis al tuturor celor care admiră casele acoperite de iederă sau viță japoneză și se întreabă cum o fi să locuiești înăuntru. Așa. Foarte răcoare și liniște. Iar pentru cei care se întreabă ce fac melcii când nu plouă, tot fereastra asta oferă răspunsul: stau pitulați pe la umbră, închiși în casele lor. Douăzeci și doi de melci am numărat dintr-o privire pe dosul grilajului, în prima seară. Stau înșirați pe bare, niște pustnici și ei, cu un soi de ureche interioară ciulită în afară, discret: plouă? Nu plouă.
Fereastra dinspre apus dă în curtea unde sunt, pe lângă muzeu, tot felul de clădiri care țin de Muzeul Național al Literaturii din Iași. Doi tei. Puzderie de flori – îmi promit să presez una din fiecare, deși n-am la mine dicționarele care mă ajută la treaba asta acasă. Statui. O lumină cernută. Cum am ajuns vineri, iar azi e duminică, nu prea e nimeni pe-aici. Un codroșu – nu de căldură, nici de ploaie, ci o pasăre numită așa, fiindcă e gri cu coada roșie, stă și cântă în tei, privind locatarul străin. De-acum îi cunosc țârâitul. Și mă pomenesc zâmbind când îl aud – am companie.
Deocamdată: aici e mult mai liniște și decât acasă. Cel puțin la sfârșit de săptămână.

Despre singurătate, altădată. Când vii într-o rezidență literară, visezi la singurătatea totală. Sunt fericită să o găsesc. Însă atunci de ce mă simt copleșită, pierdută în aproape fiecare oră din primele două zile? Cu singurătatea sunt prietenă bună. Dar aici e altceva. Nu singur, ci străin te simți când ești departe de casă. Aici, la sute de kilometri de Bucureștiul pe care-l jeleam la plecare – iubesc Bucureștiul, lumina de toamnă pe străduțele cu case prăbușite într-ânsele –, în Iașul unde am mai fost doar o dată și doar pentru câteva zile – anul trecut, la FILIT –, oamenii par să îmi fie cu toții străini. Faptul că vorbesc atât de diferit îmi amintește asta constant, pe fiecare trotuar; dar străinul sunt eu. Senzația îmi amintește de primii ani locuiți la Sibiu. Faptul că vorbeam fără nici un fel de accent mă făcea un intrus. Tăcută, singură pe străzile Iașului, în primele două, trei zile m-am bucurat de lumină, de clădiri, de case mici și palate mari, în plimbările lungi, de câte opt, nouă kilometri, am vorbit cu câini și pisici, și cu foarte puțin cu oameni. Dar am ascultat.

Lucruri care mă fac să mă simt ca acasă: cana roșie, o farfurie cu struguri, pagina din fața ochilor, îndoielile legate de scris. Poți să scrii ceva, să te cufunzi în lumea ta imaginară, să construiești o lume imaginară, funcțională, când realitatea îți cere atâta atenție, când totul în jur e nou, nemaivăzut înainte?
Ieri, plimbare în parcul Copou – care plânge după o ploaie – cu ochii la căsuțe în copac și la copii care chiuie gonind pe trotinete, pe alei bălțate de soare, departe de bunici. Aș fi vrut ca parcul să fie mult mai mare, de patru, cinci ori mai mare, cu mai multe zone sălbatice, dar nu putem să avem un Sub Arini sibian în fiecare oraș...
Sâmbătă după-amiaza, coborând dinspre parc către noua mea casă, am simțit că mă așteaptă în cameră un iepure. Ar trebui să pot să-l apuc de urechi și să îl scot încet-încet din joben, oricât ar fi el de sălbatic.
Primul lucru pe care l-am făcut aici a fost să rotesc biroul cu fața la fereastră – cea care dă spre apus. E ceea ce nu mi-am putut permite acasă, din lipsă de spațiu. Întodeauna am visat să scriu așa, cu fața la o fereastră.
Sâmbătă seara, plouă cu soare. Deschid ușa casei, mă uit la lumina cernută prin țesătura fină de stropi, ascult muzica asta, a ploii pe marchiza de la intrarea în casă. Am fereastră, am liniște, am și o poveste în gând. Mai departe?

31 august 2017

În rezidență, spre o carte

În ajunul plecării, tristețe copleșitoare, orice aș face. Ieri după-amiază am plecat aiurea pe străzi, m-am dus și m-am tot dus, am parcurs vreo nouă kilometri, cu ochii în trotuar și în curți și pe garduri, la motani cu jad în priviri, pricepând iarăși cât de mult iubesc Bucureștiul. Cum să pleci acum de aici? E deja lumină de toamnă, mai mint un pic frunzele astea arse de soare și secetă, și totuși e deja lumină de toamnă. A fost o vară teribilă, a trebuit să lucrez în august ceea ce era programat și pentru septembrie, o traducere dificilă, cu mult spațiu pentru inovații și invenții, cu un întreg capitol scris în rime. Anul trecut îmi amintesc că a fost tot vară grea, mă amuzam așteptând Sfânta Septembrie, n-a venit, cum n-a venit nici Iepurele de Martie, a urmat tot numai muncă fără oprire, dar iată că pauza mult așteptată chiar vine acum, cu un an întârziere. Mi-am dorit tare mult să pot pleca undeva pentru o perioadă mai lungă, singură între niște dealuri, între niște munți sau într-un oraș oarecare, iată că acum se întâmplă. O rezidență FILIT, o lună doar pentru scris. Planul cărții încape pe-o foaie. O agendă verde și-un pix. Laptopul, cana și o pungă din cafeaua preferată, proaspăt râșnită. Un bagaj foarte mic. Doar de mine va depinde dacă o să pot să încep. Să stau cât mai izolată, să mă bucur de singurătate, să nu cad în tristeți, și mai ales să nu mă pierd în tocătoarele publice. Acum e numai tristețe, nu-mi plac plecările, mă urnesc greu, nu văd rostul, dar - vorba unui personaj dintr-o carte - cine plânge vineri se veselește duminică.

La muzeu


La Muzeul Național al Literaturii. Portret de Ema Cojocaru, inclus în expoziția sa de la capătul seriei „Întâlniri cu prozatoare contemporane”, organizat de Romanian Literature Now, seri moderate de Emanuela Ignățoiu-Sora. Expoziția e deschisă o săptămână, apoi fotografiile vor fi păstrate în patrimoniul muzeului, singurele imagini color de acolo.

30 august 2017

Jurnaliere - What is the word

Seară la muzeu. Cineva întreabă dacă la sfârșit vom primi fotografiile noastre din expoziție. Sigur că nu. Și ce-am putea face cu ele, să ni le punem pe pereți dând la o parte rafturi, icoane, ca să ne închinăm la propria?...
O lumină plăcută - de fapt penumbra, unghiurile hașurate care fac să se înalțe zonele luminate, înguste.
Stau mai mult pe afară sau în ușă, ascult de acolo. Privesc prin ochiurile de geam. Ating cu piciorul trotineta unui copil.
Suport tot mai greu aglomerațiile. O prezență necunoscută, prea aproape, umăr în umăr, și mă pândește leșinul.

A apărut Sfîrșitul lui Attila Bartis, așteptam cartea asta. Am ascultat un fragment vara trecută la Arad, într-o seară din festival; a fost probabil cea mai plăcută lectură publică, scriitorul citea lent, sub cerul liber, la lumina unui reflector, pasajul în care o femeie vine să i se facă o fotografie de legitimație, femeia poartă ochelari de soare, și-i dă jos, este oarbă. Text încărcat de o senzualitate bizară, greoaie, splendidă.
În seara următoare, când invitații români care-și executaseră numărul se amuzau bătând mingea pe-afară și urlând indiferenți la cei dinăuntru, A.B. a stat pe scaun picior peste picior și ne-a ascultat; am citit din Hibernalia, cu frunze și moarte și fum, mamă și bărbat sub copac, nu prea îmi ardea când văzusem că microfoanele din noul spațiu merg prost, că riști să fie gălăgie; dar e de-ajuns să ridici privirea și să vezi chiar în fața ta un om ascultându-te foarte atent, ca să duci treaba la capăt, și încă cu mare plăcere - omul atent era Attila Bartis.

O floare albă în ghiveci. Am uitat cum se cheamă.
What is the word.

28 august 2017

Jurnaliere - De acolo aici

Căldură mare, plapumă nouă.
Zile alungite ca o umbră în zori.

Am terminat de tradus Lewis Carroll. Aș scrie despre golul care rămâne când închei o traducere atât de intensă, dar pe cine ar interesa? Căci atunci când am greșit și am vorbit cu patimă despre asta, golul a fost înțeles ca „lipsă de viață” (aș pufni în râs, dar mi se clatină cafeaua în cană), când de fapt ceea ce contează aici e tocmai reversul: toată viața înnebunitor de frenetică, ceea ce dispare subit odată cu încheierea traducerii unei cărți delicioase și grele, imposibilitatea de-a coborî din carusel fără să amețești - de acolo aici - ce distanță! Nimic nu are gust după aceea o vreme, nimic nu mai pare o preocupare rezonabilă, totul îți pute, pe scurt. E vorba de bogăția imensă pe care-ai avut-o și fără de care-ai rămas dintr-o dată, realmente de pe-o zi pe alta: ieri corectai, erai încă acolo, azi ai predat și (ți se pare că) n-ai rămas cu nimic. Ah, ah, vechea discuție despre „trăit”, dusă într-un loc mocirlos.

Așa că mă zbat cu un text scurt despre scaune, scriu, desenez (prost!), citesc din aceeași zonă de unde-am tradus și mă gândesc că aș vrea să traduc H.S., de fapt am decis c-o voi face, dar ca la început, fără contracte, fără apăsare.

Încă trei zile acasă.
Curățenie în dulapuri.

Ori de câte ori închid Facebook pentru liniște și concentrare mai bună, îmi rămân doar câteva locuri unde să citesc constant texte bune. Unul dintre ele e blogul lui Valeriu Gherghel; și, ceva mai nou, rubrica sa de pe Literomania. Sunt însemnări din care se poate alcătui un volum frumușel despre citit și cititori. Am savurat textele despre scris și „trăit”, despre cei care citesc doar cărți noi, despre plăcerea dificultăților și câte și mai câte. Sigur ni se pregătește o carte, eu o aștept.

Nu mai pot scrie articole.
Un teanc în stânga, din care se mai poate face o carte. Dar vreau?

19 august 2017

Atelier

Ah, vis mai scump ca însuși visul,
Și mai de basm ca însuși basmul!
Huzur la ceasuri arămii
Și desfătare-n dansuri vii!
Ce trai ar fi
De-ai viețui...
Budincă de ipverg gustând
și bând prea-finul Azzigum!

Și dacă-n alte zile, ceasuri,
Printre-alte flori și-alte mătasuri,
Aș fi poftit la masă: „Zi
Orice poftești și-al tău va fi!”
Ah, atunci știu
Aș viețui...
Budincă de ipverg gustând
și bând prea-finul Azzigum!

(Lewis Carroll, traducere VDN)

13 august 2017

O canapea unde e loc pentru fiecare

„Cum se produce despărțirea de un personaj, la capătul scrierii unei cărți?”
Anchetă în Revista de Arte și Meserii. Am încercat să răspund:

O canapea unde e loc pentru fiecare

Eu sunt omul care a avut o dată un motan. Și care nu „și-a mai luat” nici o altă pisică, niciodată. Fiindcă ființele care ne însoțesc zece ani nu se înlocuiesc. Poate că tot așa, personajul din cartea pe care am terminat-o luna trecută, O vară cu Isidor, și care astăzi se află la tipar, nu are cum să dispară sau să fie înlocuit – chiar dacă pare că dispare, chiar dacă pare că e înlocuit. Cred că nu ne despărțim niciodată de un personaj odată cu terminarea cărții, cred că o să fiu și azi, și poimâine și încă mult timp Isidor, condorul care poate să facă cu ochiul deși nu știe să facă cu ochiul, condorul care probează cercei cu rubine și se miră că are o ureche mai sus și alta mai jos, care scrie cu pene smulse de la subțioară, care locuiește undeva în Sinaia și a cărui voce e vocea mea. La fel cum și Doinel, ariciul din Simfonia animalieră, e încă aici, cum și Miranda Dortloft din Spre văi de jad și sălbăție sau domnul Teodorescu din Roșu, roșu, catifea sunt aici. Sunt anumite personaje de care n-ai cum să te desparți și pe care n-ai cum să le înlocuiești, și nici nu vrei să faci asta. Spre deosebire de motanul meu, însă, ele se așază la un moment dat pe canapea doar un pic mai într-o parte, lăsându-mă o vreme cam singură și oribil de tristă, ca să facă loc vreunui nou locatar – pe care, iată, tocmai încep să îl caut.

*

Suplimentul de cultură are site nou, arată foarte bine. E revista unde am scris articole săptămânal vreme de vreo opt ani, despre teatru, despre festivalurile de muzică, film, dans, expoziții și tot felul de evenimente din Sibiu - sunt arhivate aici și aici - și e posibil ca din toamnă să colaborăm din nou. În noua formă a site-ului sunt arhivate și ușor de citit și cele peste o sută de rubrici personale publicate acolo săptămânal, de-a lungul a patru ani. Alături de rubricile tuturor celor care-au scris vreodată acolo.

*

Suspendat temporar cont Facebook. Stop. Declar timpul dilatat și dens - împotriva tuturor legilor fizicii, care ar zice că ceea ce se dilată se diluează, se rarefiază.
Traducerea curge minunat. Câte peluze tunse atent, atâta teren sălbatic. Loc de improvizat și inovat, nesfârșit.
August e o cădiță de plastic în care îngraș crapi japonezi și oglindesc tot violetul în care-i voi elibera, în septembrie.

11 august 2017

Interviu în revista Insight (Tarom)

Ați tradus și ați scris mult. Ce presupune munca de traducător? Trecerea de la un scriitor la altul, de la un stil la altul? Care este cea mai mare dificultate cu care se confruntă un traducător?

— Traducerea de cărţi este ocupaţia care mi se potriveşte cel mai bine. Ştiu că se vorbeşte foarte mult de dificultăţi, când vorbim despre traducătorii de literatură din România, însă eu aş insista pe bucurie şi pe plăcere, pe miraculoasele întâlniri cu autori pe care poate doar ai impresia că îi cunoşti, citindu-i. Traducerea unei cărţi înseamnă o lectură intensă. Pentru aceste întâlniri sunt recunoscătoare, ele ajută şi stilul tău, dacă şi scrii. Se învaţă intensiv traducând autori buni. Cea mai mare dificultate este timpul îndelungat pe care trebuie să-l petreci stând la birou cu o carte şi faptul că trebuie să te laşi devorat, devorând: autorul pe care-l traduci te înghite complet. Nu poţi să mai scrii nici un rând de-al tău, când traduci pe altcineva. De trecut imediat de la un scriitor la altul – sau la tine – este imposibil. Sunt necesare perioade de recuperare, pauze, trebuie să taci, să refaci acel spaţiu alb.

Poate fi comparată munca de scriitor cu o călătorie imaginară prin epoci, lumi și personaje diferite? Când porniți în scrierea unei cărți ce presupune această călătorie?

— Sigur că da. Depinde mult de cartea scrisă. Ultima oară, imaginaţia m-a purtat în mintea unei fetiţe de 13 ani şi a unui condor de la grădina zoologică din Bucureşti. Însă la un moment dat am închis povestea în lucru şi chiar am pornit spre Sinaia, unde se desfăşura acţiunea, ca să verific locuri, străzi, copaci, palate, dar şi fiindcă mi se făcuse teribil de poftă de locul descris.

Ultima carte pe care ați scris-o este o frumoasă carte pentru copii, călătoria unei fetițe de 13 hotărâtă să-l salveze pe condorul Isidor. A fost dificil să vă întoarceți, să retrăiți copilăria?

— Este o poveste scrisă cu foarte multă plăcere. Am încercat să mă adresez unui cititor universal, să spun o poveste nu doar pentru copii şi adolescenţi, dar şi pentru acei adulţi care, ca şi mine, iubesc cărţile dedicate tuturor vârstelor, romanele unor autori precum Michael Ende, E. B. White... E.B. White spunea că trebuie să ridici ştacheta când scrii cărţi pentru copii, nu să o cobori. Am căutat să scriu cu foarte multă seriozitate. Într-un fel, cred că „O vară cu Isidor” este cea mai solid construită dintre cărţile mele. Nu m-am reîntors în copilărie, n-am retrăit-o, am fost adultul care inventează şi spune o poveste pentru ceilalţi.

Vă regăsiți în această fetiță? Are ea ceva din visele dvs.?

— Mă regăsesc mai degrabă în condorul Isidor, deşi forţez mult făcând această afirmaţie. Pentru el am scris cartea. Pentru ideea de viaţă în cuşcă şi eliberare. Probabil că, într-un fel sau altul, trăim cu toţii în cuşti. Am vrut să sparg lacătele, să salvez pasărea asta mare, colosală, frumoasă, bătrână, care se afla de patruzeci de ani într-o cuşcă. Fetiţa, Serena, e inventată pentru a-i fi salvarea. E o eroină, o anti-prinţesă: ea nu vrea să fie salvată, ca odinioară, ci salvează. Sigur că uneori mai împrumutăm personajelor din experienţele noastre, dar e important ca poveştile să funcţioneze dincolo de noi şi obsesiile noastre.

Ce reprezintă pentru dvs. o călătorie adevărată? Unde vă place să călătoriți și ce căutați în călătoriile adevărate? Oameni, locuri, muzee, momente magice?

— Îmi place să fiu singură sau însoţită de o singură persoană. Să merg la pas, neapărat, să văd oraşul pe jos, să cutreier pe străduţe, cu harta în mână, nu pe urmele obiectivelor turistice, ci doar ca să nu mă rătăcesc, să descopăr singură ceea ce pot descoperi. Să aud oamenii vorbind. Să văd ce copaci cresc acolo, ce flori, ce păsări sunt, cum miroase pe trotuarul din faţa unei patiserii, cum arată librăriile... Călătoresc doar cu avionul sau trenul, niciodată cu maşina. Cred că oamenii ar fi mai fericiţi dacă ar renunţa la maşini.

Ce înseamnă pentru dvs. o călătorie reușită?

— Suficientă linişte încât să mă aud gândind. Un bagaj foarte mic. Cel mai mic! Şi bucuria descoperirii unui oraş.

Există locuri de care v-ați legat sufletește si unde ați dori sa reveniți?

— Mă simt legată de Sinaia, loc în care am revenit în primăvara asta. Scrisesem mai mult de jumătate din „O vară cu Isidor”, iar cea mai importantă parte a cărţii se petrece în Sinaia. Am fugit acolo, ca să verific la pas fiecare străduţă, fiecare copac, fiecare turn descris când stăteam la biroul de acasă. S-au întâmplat mici miracole, am întâlnit în realitate locuri descrise din imaginaţie.
Aş vrea să revăd Budapesta şi Belgradul. Aş vrea să ajung măcar o dată la Sankt Petersburg!...

La ce visați în momentele de relaxare?

— La noua poveste, pe care aş vrea să o încep la toamnă. Şi mă uit de la fereastră la zborul pescăruşilor seara, la apus, când avioanele lasă pe cer o dâră roz, ca-n „Foc palid”, romanul lui Nabokov.

Interviu acordat Mariei Capelos, pentru revista Insight - Tarom, iulie 2017

9 august 2017

Azi

Dimineața devreme, puiul de pescăruș, mare și gri, pestriț, revine cu părinții. Tatăl stă sus, pe colțul hotelului, iar mama dă roată împreună cu puiul, peste clădirile din jur. Îi zăresc întâi umbra, apuc binoclul, îl urmăresc zburând înalt, printre antene, e el, fără nici o îndoială, mare aproape cât mama, dar gri, cu aripi pătate. Apoi revine și se așază lângă tată, stă o vreme, nu coboară la cuib. Apoi dispar toți, rămâne doar țipătul, țârâitul de pasăre tânără, care-și semnalizează prezența, care cere de mâncare, care spune zbor, sunt aici sau pur și simplu exist.
Ce fericire să pot să îi văd iarăși, la aproape o lună și jumătate de când au părăsit terasa. Și ce noroc să îi pot identifica dintre alți pescăruși, un triunghi drag - și asta datorită tatălui, pescărușul Gregoire, recognoscibil după aripa stângă, un pic ciufulită - niște pene distruse care nu-și mai revin.

Cartea pe care o traduc este cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat de mult timp, e o potrivire minunată între noi. Lumile paralele, realitatea și visul, împletirea magică a jocului cu cele mai sumbre dintre gândurile noastre, hoinăreala leneșă prin păduri deschizând porți de fildeș spre o lume de basm. Sunt zile în care, ca azi, sunt extrem de recunoscătoare pentru ce mi s-a dat.

Seara, plimbare lungă, singură, pe Kiseleff și înapoi pe Aviatorilor, apoi pe străzile Paris, Praga, Washington, Londra, cu ochii la trotuare și curți, la ziduri și umbre de felinare, și cu gândul la sfânta septembrie, când caruselul acestei realități năucitoare se va opri, voi coborî și voi porni dincolo de poarta mea de fildeș, poate în altă poveste a mea, mult-amânata. Dar acum sunt fericită în cartea pe care-o traduc, mi-o însușesc, o trăiesc, cu bucuria exploratorului care calcă pe pământ necălcat. Lewis Carroll al meu.

8 august 2017

„Punct și virgulă”

Într-una din zilele astea toride, am petrecut o oră la emisiunea „Punct și virgulă” realizată de Constantin Piștea. Am vorbit pe larg despre cărți, motoare ale scrisului și traduceri favorite, București, vânătoare de tihnă și seninătate într-o lume nebună. Înregistrarea emisiunii poate fi ascultată aici.