29 septembrie 2016

Lectură la Sibiu, sâmbătă

Sâmbătă seara, lectură publică din „Spre văi de jad și sălbăție” la Sibiu, în Librăria Habitus, alături de Teodora Coman și Radu Vancu.



Detalii pe site-ul Editurii Polirom, aici.

27 septembrie 2016

La FILL

Bistrița, Festivalul Internațional de Literatură și Lectură, ediția I, proză scurtă.
Seara lecturii din cafeneaua Plan B, alături de Cezar Paul-Bădescu, Bogdan-Alexandru Stănescu și Ardian-Christian Kycyku, moderator Cezar Gheorghe.


(foto: Vlad Rotaru)

***

Interviul despre SVJS, la emisiunea Timpul prezent în literatură, de la Radio România Cultural, disponibil aici.

21 septembrie 2016

Lansarea din București

E greu de crezut că sălbăția a ajuns la oameni. Ieri, lectură și lansare la Cărturești Verona, alături de Adela Greceanu și Eli Bădică, cu un public minunat, curios, vesel și atent, cum nici în vis n-aș fi visat. Plus câteva castane adunate pe drum. Mulțumesc din suflet tuturor.


(Foto: Cărturești, L.N.)

***

Daniela Rațiu, în blogul ei din Adevărul, despre SVJS, plus o pledoarie personală - despre frumusețe și urâțenie - aici.

18 septembrie 2016

Nimicuri de duminică

• Zile complicate, sufocante, în care îmi fac cu greu loc, recitesc, corectez, verific șpalturi, fac planuri, bifez, înaintez, rezolv, pun deoparte, mă înnegurez și mă înseninez, termin doar ca să pot continua. Roata, roata.

• Și ca de nicăieri, se ivește Căprioara.

• Să citești un text despre cartea ta din care să nu pricepi nici măcar două rânduri. Un talmeș-balmeș absolut nepublicabil - și iată-l publicat. Catastrofale laude îmbârligate, sub care moare chiar cartea. Uluitor. A-ju-tor! De ce ai ține morțiș să scrii despre cărți când nu poți formula trei gânduri limpezi, concrete? Catastrofalele site-uri, bloguri etc., care continuă să trăiască din asta. Când vor ieși autorii, redactorii, corectorii, traducătorii, cu furci și topoare în mâini, să le dea în mouse și-n httpeu? Derivă, derivă. Stăm aici și ne facem cruce în sân, șușotim după ferestre, n-avem curaj să ieșim în stradă și să strigăm: „Oribil! Oribil! Încetați!”

Căprioara a fugit în pădure, începe să ningă, Vladimir plânge îngenuncheat, strângând frunze la piept. După atâta secetă, o povestire. Dansez cu fereastra deschisă.

• De la magazin cumpăr o mică orhidee care tocmai a rămas fără floare. Cu floare, costa de patru ori mai mult. Fără floare, e pe raftul cu „produse la preț redus”. Scotocesc între ghivece, aleg. Trei frunze frumoase, rădăcini viguroase. Vin cu ea în brațe, prin soare, și parcă strâng în brațe un scriitor rămas fără carte. Ce e de detestat la una ca asta? E de iubit. E de udat.

12 septembrie 2016

Lansare în București


Romanul „Spre văi de jad și sălbăție” va fi lansat marți, 20 septembrie, în București, la Cărturești Verona, în ceainărie. Le voi avea alături pe Adela Greceanu și Eli Bădică. Detalii pe site-ul editurii Polirom, aici.

Va urma și o lansare la Sibiu, pe 1 octombrie.

9 septembrie 2016

Un interviu - Adevărul

Astăzi, în Adevărul literar & artistic din Adevărul de weekend, răspund la întrebările Laviniei Bălulescu, într-un interviu despre Spre văi de jad și sălbăție, dar și traduceri, plimbări, scris, cititori ideali și florării dintr-o viață paralelă.



Interviul poate fi citit în întregime aici.

8 septembrie 2016

Despre SVJS

Teodora Coman despre SVJS pe pagina librăriei Habitus:

Cenușăreasa încremenită la margine de vrajă

Un roman cu dus-întors, abil construit, care pleacă de la naratoare și se întoarce tot la ea, ca o „apă care curge invers” (tehnică folosită și în Basmul prințesei Repede-Repede). Miranda Dortloft caută locul și atmosfera potrivite pentru a începe povestea rimată a prințesei Mereu da Flor, dar și povestea ei înseși, a doua fiică a Reginei și a lui Iustin Corbeanu, iubitoare de cotloane și retrageri repetate. Distanța dintre realitate și poveste coincide cu cea dintre casă și bibliotecă. Familia și singurătatea sunt urmărite din copilărie (marcată inevitabil de perioada comunistă, sau de bibliotecara Mălina Ivanovna, sau de „bătrânul cu pachetul”, autorul Testamentului melancolic) până în prezentul urban al Bucureștiului, cu trecere prin „câlții informi” ai adolescenței și anii de muncă în presă. În scriitura fină, cu discrete exhibări ale surselor de inspirație, cu inserții autoscopice, cu (in)decizii legate de stil și de publicare, Miranda descoperă și se autodescoperă prin topirea granițelor dintre basm și autoficțiune, dintre istorie și memoria afectivă, dintre adevăr și legendă, dintre rigoare și tandrețe, dintre proză și poem în versuri, dintre introspecție și retrospecție, dintre scriere și procesul scrierii Văilor de jad. Poate că preferința pentru scările în spirală și atenția distributivă la detalii aparent banale sunt semne că gândul nu poate fi rectiliniu:
„Știu că privind atâta în jur nu fac decât să dau roată singurului lucru pentru care mă aflu aici:să scriu despre lup. Dar așa face și lupul, ba și tânărul cățelandru de oraș, ba până și bietul pisoi de apartament înainte să se cuibărească: dă roată, roată, ca să culce cu trupul său iarba înaltă, sau covorul, sau plapuma, să bătătorească un pic stratul moale, să-și croiască loc de înnoptat. Scrisul fără bătătorit și ocoliș nu se poate.”

Veronica D. Niculescu, „Spre văi de jad și sălbăție. Adevărata viață a unei false prințese”, Editura Polirom, Colecția Ego Proză, 2016

4 septembrie 2016

„O dorință pătimașă să scriu”

Am nevoie să scriu. N-am ce face; și uneori nu mai știu cum se face. Cum, când, și din nou cum, când? Cum să opresc ciocanul care-mi fărâmițează timpul, cum să întorc clepsidra la orizontală?
Caut într-o carte încă nepublicată, un volum care reunește toate scrisorile lui Nabokov către Vera, de câte ori apare cuvântul „scriu”, alături de frații săi mult mai disperați „să scriu”, „vreau să scriu”. Fac liste, așez, aliniez, ordonez, cu speranța celui lipsit de speranță. Unde s-a dus anul ăsta? E reală toamna asta atât de așteptată, să încep s-o amușin, să încep s-o pipăi? De unde? Și cum?
În scrisorile lui Nabokov către Vera, în traducerea în limba română, cuvântul „scriu” apare de 262 de ori. „Să scriu”, de 82 de ori. „Vreau să scriu”, de 8 ori. „Rescriu”, de 4 ori. „Nu scriu”, de 2 ori.
Peste toate scrisorile, trimise din alte țări sau din alte orașe, indiferent de cifre și liste, plutește mereu disperarea lui „vreau”, se simte setea și promisiunea din „să”. Bucuria scrisului este de obicei ascunsă în tăceri, n-o aflăm, căci „scriu” înseamnă întotdeauna acasă, liniște, familie, și deci lipsa scrisorilor. Posibilitatea retragerii din vârtejul care ne fărâmițează timpul într-un mod atât de ridicol.

***

Din scrisorile lui Nabokov către Vera, fragmente alese în ordine cronologică, dinspre 1923 spre 1976:

„Am nevoie de confort, înţelegi, nu de dragul confortului, ci ca să nu mă mai gândesc la asta – şi să pot doar să scriu, să scriu – şi să mă desfăşor, să explodez...”

„Uite ce povestioară vreau să scriu.”

„Dulcea mea, te iubesc... O să scriu o povestioară. Sau poate o poezie. O să primesc o scrisorică mâine?”

„Aşa că în dimineaţa asta, Puiuţ-de-tigru, ploua torenţial şi am hotărât să stau acasă toată ziua şi să scriu.”

„Vreau să scriu o carte foarte armonioasă, foarte simplă. Însă până acum nu-i întrezăresc decât razele, în mare, şi simt o tânguire plăcută.”

„E insuportabil, vreau foarte mult să mă aştern să scriu o poveste, dar nu e tocmai coaptă.”

„Am obosit îngrozitor, până la urmă, şi vreau să scriu. (...) Bietul meu timp, fărâmiţat.”

„În general, e o agitație atât de sălbatică în acea parte a creierului meu însărcinată cu muzele, cu muzica și muzeele, un asemenea neastâmpăr, încât cred că dacă o să am măcar și-o singură zi liberă pur și simplu o să scriu o povestire. Fericirea mea, te iubesc.”

„Vreau să scriu! Nu am fost făcut pentru viața pitorească de aici, e absolut limpede – sau, mai degrabă, totul ar fi bine dacă mi-aș putea găsi, în peisajul sclipitor al fiecărei zile, mica mea patrie – trei sau patru ore pentru a le dedica scrisului. Draga mea, cât te iubesc…”

I love you. S-a dus deja o lună... Vreau așa de mult să scriu, dar nici nu mă pot gândi la asta acum.”

„Și trebuie să scriu 1) o piesă (potrivită nu numai pentru Teatrul Rus, dar și pentru Kortner, care mi-a dat astăzi această însărcinare) 2) un roman 3) bucăți mici în franceză 4) traduceri. I haven’t done a spot of work since I left.”

„Aș vrea foarte mult să scriu ceva.”

„Vreau să petrec vara asta absolut liniștit, am nevoie să scriu, iar tu și băiatul aveți nevoie de soare, de mare.”

„Eu o să stau cu micuțul în fiecare clipă și o să scriu noaptea.”

„Dacă ai ști ce mult vreau să scriu «Darul». Multe, multe sărutări, iubirea mea. Sunt obosit, stiloul îmi orbește și se împiedică.”

„Draga mea, mi-e dor nebunește de tine și de el. Și, cel mai tare, sunt îngrijorat că nu vom pleca din Paris pe 17 iunie – trebuie, am nevoie (în afară de prinsul de fluturi) să scriu – dar o nouă perioadă de înțărcare în Paris mă va seca.”

„Pe drum, m-a străpuns un fulger de inspirație neclară – o dorință pătimașă să scriu – și să scriu în rusă. Și totuși nu pot. Nu cred că cineva care n-a trăit niciodată senzația asta poate înțelege cu adevărat chinul, tragedia. În această privință, limba engleză este o iluzie și un surogat. În starea mea obișnuită, adică ocupat cu fluturii, cu traducerile sau cu scrisul academic, nici eu însumi nu înregistrez pe deplin întreaga jale și amărăciune a situației mele.”

„Dar mult, mult mai mult decât asta mi-ar plăcea acum să scriu o carte în rusă. Hotelul e de vată, dincolo de fereastră plouă, o biblie și o carte de telefon în camera mea: pentru înlesnirea comunicării cu cerurile și cu biroul.”

(fragmentele sunt din Scrisori către Vera, volum în pregătire la Editura Polirom, traducere V.D.N.)


Text publicat și în LaPunkt.

29 august 2016

Despre pasărea albastră a lui Nu

Mihaela Ursa scrie o poezie de cronică despre „Spre văi de jad și sălbăție”, în PressOne.


De mult n-am mai citit, la un scriitor român contemporan, o frază mai frumoasă și mai bine articulată decât în romanul Veronicăi D. Niculescu, Spre văi de jad și sălbăție (Polirom, 2016). Vi-l recomand astăzi, spre pură delectare.
L-am citit cu mare nerăbdare, pentru că de la Veronica D. Niculescu nu mă așteptam decât la lucruri bune. O știam ca traducătoare din Nabokov, DeLillo, Siri Hustvedt sau Eowyn Ivey. Sunt autori pe care îi citesc în românește și pentru a vedea cum rezolvă ea problemele complicate ale ritmului frazei, ale gramaticii de autor, ale manierismelor după care îi recunoști în lectură.
Or, Veronica D. Niculescu se numără printre traducătorii foarte rari care dovedesc și intuiție lingvistică, stilistică, de compoziție, și școală literară. Era imposibil ca toate acestea să nu se exprime și în proza proprie.
Romanul – primul publicat de autoare (după câteva volume de proză scurtă) – se subintitulează "Adevărata viață a unei false prințese".
O parte e scrisă chiar sub forma unui basm rimat, ale cărui cadențe amintesc de Apolodorul lui Gellu Naum, dar și de Levantul lui Cărtărescu.
"Se-ntâmplă-adesea când ai totul să uiți de orice te-ar durea – așa simțea acum prințesa, rotindu-se la nunta sa. /.../ Și trece timp, se-nvârt rotițe, povești cu miile curg valuri, citesc băieți, citesc fetițe, în lume-s baluri și balauri, prințese care mult visează să vin-un prinț cu o măiastră se uită lung, tot lung oftează..."
Nu este însă o poveste pentru copii, ci un roman cu trasee alternative, pentru că protagonista Miranda (Mereu da Flor în poveste) trăiește simultan în lumea în care nu crește niciodată și în lumea în care maturizarea vine ca o fatalitate, în ciuda opoziției fetei.
"Mă rugam să nu cresc, fiindcă știam urâțenia marelui, intuiam o hidoșenie a vârstelor, mirosurile, durerile, bolile."
Un Peter Pan târziu și timid este rupt din raiul său de iarbă și gâze pentru a fi aruncat în lumea adulților. De data aceasta, nu e sigur că moartea marchează ieșirea din copilărie.
Miranda este convinsă că "știi de moarte deja când stai întins între ierburi, ai cinci ani și simți o durere venind de departe din tine, din vistieria și temnița ta cu miros de pământ răsturnat, fără să-ți spună nimeni o vorbă".
Mai degrabă, un ecou al traumelor bunicilor și străbunicilor împinge la un moment dat copilul să iasă dincolo de văile "de jad și sălbăție", către cunoașterea suferinței și a omenescului, într-un fel care ne amintește drumul ireversibil al prințului din Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.
La firele tari ale poveștii de familie se adaugă firele aproape ucigașe ale poveștii de iubire. Împreună înlocuiesc pierdutele fire ale "sălbăției", uneori numită "raigras". În ciuda extraordinarei expresivități a ambilor termeni, ei denumesc aceeași iarbă modestă și alinătoare pe care o cunosc toți cei care au petrecut măcar o vară paradisiacă la țară și din care Miranda își face ascunzătoare la mică distanță de blocul unde locuiește.
În mod obligatoriu, maturizarea așteaptă trezirea unei conștiințe de sine. Copilul Miranda descoperă cititul mai întâi ca pe un miracol compensatoriu, apoi ca pe o ucenicie la un scriitor straniu, mort, al cărui bibliotecar și arhivar devine fără să și-o dorească.
Toată povestea este spusă la o scară microscopică, cu o atenție la detalii, nuanțe, texturi, lumină, figuri, poziții, pe care doar o inteligență emoțională de excepție o poate pune în acțiune.
Fiind campioană la contemplare, Mirandei nu-i place să spună lucrurilor pe nume și nici până la capăt: de câte ori tensiunea devine prea realistă sau scenariile simultane amenință să coaguleze o preferință de sens, confesiunea e întreruptă de un "nu" și un alt fir se deșiră.
Remarcabilă în roman este tocmai spunerea unei povești în pofida ei, în răspărul propriei încăpățânări de a păstra tăcerea. Pe la mijlocul cărții, Miranda află că, dacă le spui oamenilor că ai văzut o măiastră pasăre albastră, ei te vor crede nebun, chiar dacă pasărea respectivă este o foarte prozaică gaiță.
"Asemenea azuriului ei incredibil, ferit privirilor cât timp pasărea poposește într-un loc, așa ne stă ascuns și trecutul, undeva în pliurile aburinde ale aripilor strânse, lipit pe viață de trupurile noastre, în timp ce noi stăm așa de cuminți așezați pe o creangă sau alta."
Prin urmare, Spre văi de jad și sălbăție poate fi citit ca o cântare neterminată a ceea ce este ascuns și incredibil de frumos în fluiditate, mișcare, instabilitate, viață.

28 august 2016

Neagra

Zilele trecute.

Vârtejurile de nisip fin înaintând pe plajă, albe, dispărând, apărând, pescărușul cu picioarele încurcate în firul pescarilor, mâncând dintr-un chefal, și bărbatul care gonea ceilalți pescăruși, ca să mănânce bolnavul, cormoranul cu ciocul său galben, apărând, dispărând, singur în golf, pisica albă înrămată la parter, în primul bloc de lângă mare, în fereastra cu jaluzele albastre, și toate pisicile de pe străduța care făcea legătura între hotel și plajă, a Libertății, noaptea cumplită, dar balconul și stelele, nisipul roșcat, scoicile roșii, cu siguranță aduse de altundeva, elicopterul aruncând ceva peste blocuri, poate stingând un incendiu, valurile înalte, oamenii cuibăriți în ei înșiși, spinările reci.



(Foto VDN)

24 august 2016

Nimicurile mele

Zi de leneveală și pustiu.
Terminat traducere lungă. Pierdut temporar identitate.

Dintr-un asemenea gol se poate ivi o poveste - sau nu -, dar cu siguranță ăsta-i terenul pe care se poate construi. Să faci acea lume inversată, să transformi mizeria în frumusețe și jalea în bucurie, golul în plin, să faci animale din oameni, să cânți din turnul tău răsturnat pe o mie de voci când aici nimic nu mai cântă, să omori ceea ce aici n-a murit, ca să existe un capăt clar în poveste, și doliu, când realitatea face roata, roata, roata, și ți-e groaznic de rău și nu mai poți coborî (sau, altădată, altfel, să transformi frumusețea în mizerie și tot așa de la un capăt la celălalt, dar de data asta așa). Din golul, din terenul murdar și alunecos al realității au crescut basmele, și nu invers; niciodată nu se croiesc realități după basme - cine ar face asta, de ce? Nu realitatea imită basmul; realitatea e născătoare de povești, întotdeauna așa. Cineva a amețit în traseul circular și-mi pare cam rău. O păcăleală. Recunoscătoare și-așa.

De mult n-a mai fost o vară ca asta, poate chiar un an ca ăsta. Mă duce cu gândul la 2012, doar că atunci era oboseală cruntă, luptă pe viață și aproape pe moarte, acum totul e așezat, acum foarte mult de tradus, dar nu la fel de greu - știam și atunci, nimic din ce urmează n-o să se compare cu ce-a fost. O să curgă coperte, fiarbă vinu-n cupe/, spumege șacalul,/ nimeni să nu știe/ ce știim doar noi.
Împlinit zece milioane de semne traduse, depășit tacit cu încă jumătate de milion, că nu era de oprit și de desfăcut șampanii.

A doua carte a lui Eowyn Ivey, care tocmai ce-a apărut în original și-a cărei traducere-i gata, este frumoasă, pe mulți îi va face fericiți. Nu seamănă cu Copila de zăpadă, are o structură și o poveste complet diferite, mai complicată țesătura, farmecul e acolo, povestitoarea bună este acolo.

Citesc. Tolănită cu orele, până mă înșurubez în cearșafuri și pături și nu mai pot ieși fără să-mi scrântesc vreun picior, citesc, citesc, cărțile din turnul de la cap se mută în sfârșit în bibliotecă, câte una, câta una. Și scriu scrisori, prietenul la scrisoare se cunoaște.

Prăbușirile din Hrabal, fără putință de scăpare. Stele prea sus, doar din citate, din litere, din alții. Acolo nici o stea reală, nici o salvare. „Cerurile nu sunt umane și nici viața de deasupra mea, de sub mine și din mine.” Traducerea în engleză a Singurătății prea... apărea în anul în care Beckett murea. Lui Beckett cred că i-ar fi plăcut prăbușirea continuă, atingerea buzelor umede pe pantaloni, capul căzut, berile, murdăria, șoarecii din mâneci, căratul pachetelor, scăderea în înălțime cu nouă centimetri, zvâcnirile vesele și biata cantilenă furată pe străzi, legănând o iluzie, inutilă, inutil, totul zadarnic, pierzanie, sfârșit.
Not with a bang but with a whimper. Nu cu un bum se termină lumea, ci cu un scâncet de șoricel care îți cade pe deget.

Și apoi „numai din această pulsiune negativă, numai din acest labirint al lui Nu poate ieși scriitura care va să vie. Dar cum va fi această literatură?”; „a scrie ce nu se poate scrie înseamnă tot a scrie”. (E. V-M., Bartleby & Co)

15 august 2016

Splendoarea durerii

„Ar fi putut țipa și nu putea.”
Prima povestire publicată de Beckett se numește „Assumption” - „Adormirea”; titlul se referă la Adormirea Maicii Domnului (15 august). O traduceam acum șase ani, într-o vară ceva mai răcoroasă ca asta, la Sibiu. Începe cu o aporie care va deveni tipică pentru Beckett, se încheie cu o ironică pietá și este, toată, un elogiu al splendorii durerii.
Vară cuminte. Nici o zi de vacanță până acum. Ultima sută de mii de semne dintr-o traducere lungă la care lucrez din mai, septembrie ca un colac la orizont.
O zi în care să ne gândim la asta, la splendoarea durerii. La tot ce ni se dă atunci când ni se ia.

3 august 2016

Capătul zilei

Uneori n-ai nevoie decât să scrii o scrisoare când se termină ziua.


Despre toate și despre nimic.
Despre ora tolănelilor, la capătul zilei, când mă trântesc aici, poate cu un pic de muzică fără cuvinte, gândit, golit, stat.
Despre cum e de evitat să ajungem în aceeași curte cu cei cu care altfel n-am ajunge niciodată în aceeași curte, la aceeași petrecere cu lampioane, veselie, despre cum putem să facem gărduleț grijuliu. Eu cred în gărduleț, astăzi și mâine, acasă și în sălbăticie, viu sau de lemn.
Despre Sfânta Septembrie.
Despre ce groază mi-e de cei care pretind că citesc, dar e evident că doar frunzăresc repejor ca să lipească afișe, o fabrică de citate unde se lucrează-n trei schimburi, de tot răul pe care simt cu claritate că-l fac când ei sunt convinși că fac bine, fiindcă știu sigur că o carte frunzărită e ca o ființă despuiată și pipăită de niște mâini mari în spatele casei și lăsată așa, și mâinile crezând, cu mintea lor de mâini, că de-acum o cunosc.
Despre cum mă apucă jalea când văd atâtea cărți scrise în ani și hăpăite în jumătate de zi, între alte două distracții.
Despre cum n-am mai dormit o noapte ca lumea de mult, mă uit la fereastră, la perdeaua înfoiată, ascult vuietul acela continuu și-mi vine să zic opriți trenul, nu mai pot, vreau să cobor, vreau acasă la mine, ah, dar sunt acasă la mine, și iar mă ridic și mă uit pe fereastră, și iarăși mă culc, și iar mă topesc. Adorm, la cinci, șase, șapte dimineața mă trezesc cu ochii umflați, pun picături și iarăși intru în pagini, lecția mea de lentoare și supușenie, și groaza că timpul, ascultă...
Să scrii o scrisoare, să existe cineva la capătul zilei care să-ți citească scrisoarea, să te asculte, așa cum foarte puțini mai citesc cărțile, așa cum foarte puțini mai ascultă tot ceea ce există, muzicile, poveștile, casa, pereții, vântul, lingurița din cană, omul rău făcând o mărturisire la capătul zilelor sale - lent, revenind, stând neclintit cu ochii în tavan între rânduri, ascultând secundarul, privind minutarul, pe urmele orbetelui ce-și sapă sârguincios vizuina îngustă, unu, două, trei fără un sfert, patru fără zece, patru, patru și zece. Și să-ți răspundă omul acela. Și tu să-l asculți, să primești de parc-ai fi chiar ființa despuiată din spatele casei, căreia acum i se întinde o haină.
Asta ar fi cu scrisorile.