21 mai 2017

Lucruri și lucrări

Aseară, la expoziția „Ștefan Câlția - Obiecte grăitoare”, de la Muzeul Colecțiilor de Artă. Lucruri și lucrări. Obiecte din casa artistului însoțesc picturile sau desenele și vorbesc despre miez. O „Aripă din casă” lângă tabloul „Rochie albă”. O fotografie lângă un tablou - femeie ținând copil în brațe. Un Isus străvechi salvat dintr-o grămadă de lemne de pus pe foc. Tulburător un colț din „Calea albă”, tabloul troiței - Isus-lemn-de-ars imaginat în zăpadă - colțul din dreapta, mișcat, sumbru, viu și neclar, cu un ceva care neliniștește profund. O ușă salvată dintr-o casă demolată, acum plină cu flori uscate, adunate de la întreaga familie.
O expoziție splendidă, care poate fi vizitată până în septembrie.
Și, într-o notă excesiv de personală, am simțit că puteam să-mi aleg de aici copertele pentru toate cărțile care au fost și care poate-or să mai fie. Aripi, plante, rugi, zăpezi.

19 mai 2017

Golul cel bun. Despre scris și bucurie

Sunt extraordinar de fericită când scriu. Sunt vie când scriu, cu ușa închisă, cu fereastra deschisă. Sunt fericită în povestea pe care o rostogolesc permanent, de când e numai un sâmbure ivit din nimic și până pun carne zemoasă pe ea.
Când ies epuizată din cameră și mă sprijin de peretele din hol zicând că am mai scris un capitol, sunt fericită și vie, chiar dacă îmi tremură picioarele de efort și am o dâră de umezeală pe spinare, ca după o alergare de câțiva kilometri. N-am tot timpul din lume la îndemână, trebuie să mă trezesc dimineața la 5 sau la 6, înainte să dea viața năvală. Scriu înainte de toate pentru bucuria asta, pentru surpriza detaliilor care apar pe parcurs, deși știu drumul în mare. Scriu întotdeauna ca să ajung la finalul poveștii, pe care-l cunosc, care-mi este motor – o imagine pasageră, ca o pasăre zărită în zbor, o revelație, o demonstrație, la care am nevoie să ajung. De imaginea asta mă apropii încântată cu fiecare paragraf și capitol, fiind eu însămi fiecare personaj, trăind eu însămi fiecare situație – imaginația imaginează, nu există bogăție mai mare și mai inepuizabilă ca asta, când se vor termina toate resursele lumii noi încă ne vom mai putea imagina, și astfel avea, tot ceea ce am pierdut sau n-am avut niciodată.
Publicarea este cădere din ram, uscăciune și spaimă. Ce poate să aibă de-a face restul lumii cu bucuria asta a mea, cu povestea asta a mea? Ești nebun dacă nu te întrebi asta măcar preț de câteva clipe. Dacă nu te îndoiești. Dacă nu te sperii. Dacă nu te oprești să te miri. E o ruptură uriașă între intimitatea scrisului și ieșitul în lume. Ceva cu care nu m-am împăcat și nu vreau să mă împac niciodată. Scrisul e cântat din tot sufletul în culise; publicarea cărții e dăruire – da, dar prezența ta la lansări și evenimente pare întotdeauna atât de ridicolă și inutilă, încât te miri că nu se fac petiții care să solicite interzicerea prezenței autorului în carne și oase, fie pentru protecția lui, fie a spectatorilor, pentru păstrarea unei minunate iluzii. Când scriu, cu ușa închisă, cu fereastra deschisă, sunt minte cu ochi și mâini, nu gură care vorbește, nu piele care se înroșește, nu haină scoasă din dulap, nu pantof, of.
Sunt cărți scrise din gol și cărți scrise din plin, cărți scrise din prea multă fericire și cărți scrise din disperare, însă scrisul, el în sine, este mereu viață cu intensitate sporită, e viață hrănită cu esență de viață. Pentru a trăi acolo, trebuie să faci cumva să te decupezi de dincoace. Să dai deoparte, să renunți, să spui nu, să te izolezi cu bucurie, cu poftă, cu o îndârjire înrudită cu demența. Cred că diferența dintre oamenii care scriu și cei care nu scriu nu ține atât de talent, cât de disponibilitatea și capacitatea de-a renunța la fel și fel de obiceiuri care ne încarcă viețile, bune, rele, balast care ne mănâncă timp și atenție.
De ce ai nevoie pentru a începe o carte? m-a întrebat cineva. E vorba de un ceva infim. Ah, dacă i-am putea spune pe nume, dacă l-am putea apuca între degete, ca pe un peștișor auriu, atunci am și reuși să-l convocăm mai adesea. E ceva mic, foarte mic – nu e vorba de tot, ci e mai aproape de nimic. Să fie un gol ca o pajiște albă, pe care se ițește un fir. Nevoia teribilă de a spune o poveste aduce ideea poveștii, apoi schema ei precisă, trasată în linii mari, dar până la capăt – acel capăt care pe mine mă atrage irezistibil, precum lumina fluturii nopții.
Dar golul acela e un gol căutat, un gol provocat, un gol pentru care te lupți. Aici se dă bătălia. Să faci curățenie. E un exercițiu care trebuie practicat zilnic, de îndepărtare nu doar față de o realitate tot mai agresivă, care caută să ne intre în case și când închidem ușile bine (știrile, zbieretele din spațiul public), dar adesea chiar și de tot ce este mai frumos și mai prețios în viețile noastre. În esență, ca să scrii trebuie să te îndepărtezi temporar chiar de viața ta și de tine. Ăsta-i sacrificiul pe care nu mulți sunt dispuși să și-l ofere.

(publicat și în Literomania)

18 mai 2017

Cuibul pescărușilor

Să nu uit. Felul diferit în care-și vorbesc. Strigătul cu care se cheamă părinții între ei, strigătul cu care alungă cioara grivă, strigătul scurt, ca un mieunat, blând, insistent, cu care un adult cheamă puiul să iasă din cuib, să vină la soare. Felul în care, timp de două zile, au tratat puiul mort din cuib ca pe-o ființă - l-au chemat afară, au dormit lângă el, i-au ținut cald cu trupurile lor noaptea. Cum i-au scos trupul abia astăzi, un ghem deșirat, și l-au dus departe, iar când l-a lăsat jos, pescărușul tată s-a ușurat într-un jet violet, ca un om care varsă. Peștele enorm adus astăzi, un crap de vreo jumătate de kilogram. Gândul că dacă niște oameni ar fi pățit ce-au pățit ei, s-ar fi zvârcolit acum de durere, întrebându-se unde-au greșit. N-au greșit nicăieri. Ningea când au început să lucreze la cuib, nu s-au cruțat o clipă de atunci. E foarte nedrept când vezi ce li se întâmplă păsărilor. „Durerea trebuie trăită.” Iar ele trăiesc. Ființe dumnezeiești. De învățat de la ele.

12 mai 2017

Nimicuri

Oboseala enormă, greața asta care vine în valuri, durerea din ochi, din oase, din carne, valul care începe ca o tresărire în piept, și în secundele următoare crescând, umflându-se, ca o neliniște, ca o spaimă, apoi cald, prea rău și cald, de câteva luni așa, nopțile nedormite.

Povestea nouă, miraculoasă, ca o înflorire în cel mai potrivnic anotimp.

Pescărușii au trei ouă în cuib, azi sau mâine ar trebui să apară și puii. Vor sta aici două luni. Mă uit la păsări cu binoclul cel nou, mai puternic. Mama și tatăl au clocit pe rând, fie soare, fie ploaie, noapte și zi. Mai ales noaptea mă ajută să îi văd acolo, punct alb pe fond negru, și știu că și ei se uită la mine când deschid larg fereastra.

Înainte, târgurile de carte erau doar o formalitate la capătul cărții, acum am un sindrom de panică festivalieră, pe lângă penibilul apariției inutile duc în sân și amăreala celei mai cumplite lansări din lume, care a fost, care s-a dus - am zâmbit, n-ați știut -, care n-o să se ducă niciodată.

Nevoia imensă să am un prieten cu care să n-am nimic în comun, cu care să am totul în comun. Ține numai o clipă, uneori, ca un junghi. Am dat chix în cam toate prieteniile, știu, nici n-am simțit vreodată nevoia unei companii oarecare, să fie, „mi-e bine, mi-e bine cu mine”, m-am priceput să alung din jur tot ceea ce nu mi se potrivea, fără discuții ca-ntre fete, vă rog, haideți să vorbim despre câini.

Momentele jenante când cineva intervine pentru tine fără știința și voia ta, cerând ajutor în te miri ce problemă minoră care e doar a ta, deconspirând un detaliu dintr-o confesiune pasageră și transformându-te în ceea ce detești, omul care se mișcă în lume prin intervenții. Ca o dezbrăcare în public - de haine și de principii.

Să duci o îndrăgostire fără să faci nimic. Fără să acționezi în vreun fel, să o trăiești izolat, în tăcere și cumințenie, în camera ta, de parcă celălalt ar fi doar o idee; poate chiar te-ai îndrăgostit doar de o minte, nu, ce prostie e asta, ceea ce visezi este trupul. După vis, în zori, te cuibărești sub cearșafurile răcoroase, curat, fericit că ești îndrăgostit și nu trebuie să faci nimic.
(Variantă. Subiect de poveste.)

11 mai 2017

Când nimeni

Cișmigiul e cel mai frumos în diminețile ploioase, când câini, când bătrâni, când nimeni, în zonele sale cele mai sălbatice, departe de ronduri, expandate dacă mergi încet și dacă te oprești, sub un copac, lângă un zid, pe o bancă, pe un trunchi răsturnat. Când am plecat din Sibiu credeam că n-o să pot fără parcul Sub Arini, mi-era rușine să zic, fără aleile cu buturugi și ciuperci unde-ți stă inima de spaimă când auzi pe cineva pe urmele tale, și când te-ntorci pricepi că erai tot tu, altcineva nu mai este. Dar se poate, se poate, există Cișmigiul în diminețile ploioase, când doar câinii, bătrânii, când nimeni.

5 mai 2017

Așa sunt eu, mai fericită când sunt nefericită

Am avut o prietenă. Eram fericită. Cred că mă căuta doar fiindcă era nefericită și simțea nevoia să vorbească cu cineva. O ascultam fericită cum îmi povestea în detaliu cât este de nefericită. Am avut câteva întâlniri fericite.
Într-o bună zi, prietena mea nefericită mi-a spus că a devenit fericită, i s-a întâmplat ceva minunat și acum e nemaipomenit de fericită. Grație unei întâmplări fericite, era tot mai fericită. Dar eu dădeam să îi spun că de când nu ne-am mai văzut, căci ne vedeam rar, mi s-a întâmplat ceva foarte nasol, sunt năucită și îngrozitor de nefericită. Ea nici n-a vrut să audă, mă oprea și-mi spunea că trebuie să fii fericită, dacă nu ești fericită viața nu merită trăită. Așa îmi zicea, uitând cât de nefericită fusese când eu o ascultam fericită. Eram nefericită, prietena mea fericită pe care o ascultasem la nesfârșit când fusese nefericită nu era deloc fericită să mă asculte acum vorbindu-i despre cât sunt eu de nefericită. Mă căuta, tot mai fericită. Tăceam. N-o mai ascultam fericită. Eram chiar foarte nefericită, fiindcă eu o ascultasem atât de fericită când îmi povestea cât e de nefericită.
Apoi, mi s-a întâmplat ceva care m-a făcut grozav de fericită. Era ceva născut din nefericire, dar mă făcea fericită. I-am arătat obiectul ăsta care mă făcea fericită. Să zicem, să zicem că era ca și cum ai face o cănuță de lut din nefericirea ta, ca și cum ai modela-o dintr-un boț, ca și cum ai picta-o, ca și cum ai ține-o cu grijă în cuptor, mult, la foc mic. Și i-am spus fericită: uite, din toată nefericirea mea s-a născut lucrul ăsta mic, doar al meu, care mă face atât de fericită! Ăstea-s lucrurile care mă fac pe mine fericită, i-am zis. Eram fericită. Dar ea s-a uitat în altă parte și-a zis: ehei, eu sunt acum mult, mult mai fericită, sunt atât de fericită, încât fericirea ta nu mă face deloc fericită. Iar asta m-a făcut nefericită. Așa sunt eu, mai fericită când sunt nefericită.

(Sau Odă repetițiilor fericite și nefericirii; publicat și în Literomania)

21 aprilie 2017

La capătul unei cărți


Cel mai frumos soi de inerție pe care-l cunosc – când ajungi la capătul unei cărți și orice ai face, orice n-ai face, pentru o vreme continui să fii tot în poveste. Te plimbi pe străzi, dar te rotești tot acolo, te uiți în asfalt și nu vezi decât tot ce e în poveste, peste tot sunt detalii din cartea abia terminată, ar fi nevoie de o forță exterioară din sens invers ca să te oprești, să te întorci aici, unde sunt facturi, unde sunt cărți de tradus, unde sunt știri, carduri, plase și vorbe, unde sunt vecini și poate prieteni, unde e deja alt anotimp. Însă nimic exterior nu se-aude, nu mișcă, nu cântă pentru încă o vreme, doar povestea și iarăși povestea, un ticăit răsunându-ți în ureche, ca al unei inimi de animal mic odihnindu-se pe aceeași pernă cu tine. Și-atunci rescrii, ăsta e singurul mers înainte posibil: înapoi, tot înapoi în poveste. Alergi și după ce totul pare c-a stat. Cel mai dulce soi de inerție.
Sunt îndrăgostită până peste urechi de cartea la care scriu și rescriu, fericire se numește clipa condensată când refac un singur paragraf într-o dimineață și parcă uit să respir, și el se zvârcolește, și el se încovoaie, se întinde animalier și-mi cântă din detalii, iar uneori îmi vine să strig de bucurie, când simt că paragraful e gata, abia acum este cu adevărat viu, în curând va fi liber, încă un pic și cartea se va despărți de mine. Când cartea o să înceapă să existe singură în lume, pentru mine ea de fapt va muri.
Deschid ușa tremurând, mijesc ochii la lumina de-afară și nu înțeleg aproape nimic din ceea ce-i dincoace. De asta nu ne putem opri din roată, și tot de asta în asemenea clipe zemoase nu contează aproape deloc publicarea – căderea din ram, uscăciunea, o pierdere. Magia, plăcerea, acel ceva dătător de beție și dependență pe care îl căutăm iar și iar se află numai aici, în asemenea momente de fericire estetică, pură, intensă, când pui viață în fraze, așezând rotiță lângă rotiță, ungând mecanisme infime, pentru ca vorbele să spună povestea. Și spaima, omniprezentă soră a bucuriei, spaima că nimic niciodată n-ar putea lega între ele asemenea secvențe de încântare, încât să ne dea un întreg.

(pentru Literomania)

***
Un festival, săptămâna viitoare, în București: Festivalul Internațional Orașul și Literatura. Program și invitați, aici.

Un articol: Ce s-a spus pe scena Teatrului Odeon, la Gala Premiilor Observator cultural, aici.

17 aprilie 2017

Păsările albe

Voi povesti despre primăvara când am adus pentru prima oară lumina în mine și-n casă. A existat un moment când mi-a căzut un văl de pe ochi și am înțeles bezna în care trăiam.
Traversam un lung episod depresiv, din care mi se părea că n-o să mai ies niciodată. Începuse cu o întâmplare reală neplăcută, cineva îmi făcuse rău din senin. Mă învinovățeam neîncetat: cum permisesem să se ajungă acolo? A urmat tot ce urmează într-o depresie gravă. Oboseala teribilă. Lipsa capacității de-a mă bucura. Spaimele. Rușinea. Disperarea. Căutam cu nesaț un strop de lumină, chemam în casa mea cumințenia, seninătatea și liniștea, dar nu înălțam privirea destul.
Am căutat să mă afund în muncă, să uit. M-am izolat. Trăgeam îngrozitor. Ajuta, dar nu suficient. Fiindcă de câte ori mă opream din muncă, constatam că nu mai era nimic în jurul meu. Nici un sprijin. Tot ce îmi oferea realitatea era același rău străin care continua, împingând cu îndârjire din afară. Oricât m-aș fi izolat, oricât m-aș fi ascuns în ceea ce consideram chilioara mea unde-mi doream să fie posibil doar binele, răul acela mă găsea și continua să mă împungă. La ce atâta suferință? Cum și cât puteam să mai continuu așa?
Citeam din „Demonul amiezii” al lui Andrew Solomon, cu precauție, subliniind pasaje. Lipeam pe răni fraze precum aceea că depresia este „o suferință ca buruiana rostogolită de vânt, care se hrănește cu aer, crescând în ciuda desprinderii de pământul hrănitor”. Sau că: „Depresia e un diavol care te lasă îngrozit”. Dar și că: „Trebuie să căutăm credință (în orice: în Dumnezeu, sau în eul nostru, sau în alți oameni, sau în politică, sau în frumusețe, sau orice altceva).”
Rătăceam. Am ajuns, într-una dintre plimbările mele, într-o biserică din centrul Bucureștiului. M-am oprit direct în fața unei icoane, rușinată, îngrozită că nici măcar nu știu să mă rog. Acolo am citit, în litere de mozaic, câteva cuvinte pe care le căutasem atâta vreme, ca un orbete în beznă. Spuneau: „Veniți la mine”, vorbeau cu blândețe despre oboseală și odihnă. Sunt lucruri despre care nu pot vorbi nimănui. Se trăiesc, nu se spun. Dar atunci s-a făcut deodată lumină.
Apoi, chiar în Postul Paștelui, am citit și povestea ceșcuței. Știți povestea ceșcuței? A rostului suferinței. A drumului nostru prin viață, cu tot ce trebuie îndurat și de ce. Dacă mi-ar fi spus-o cineva, nu m-ar fi atins așa tare. Dar am descoperit-o singură, când eram mai strivită. Este și azi povestea care îmi ridică povara și-mi face suferințele acceptabile.
Ceva mai devreme, într-una din acele zile înnegurate, când pornisem prin oraș și mintea mea se certa cu răul care nu voia să mă lase în pace, pe lângă Biserica Kretzulescu m-a lovit o pasăre în cap. Din senin și puternic. Speriată, m-am uitat împrejur, convinsă că a fost un porumbel sau o cioară. Simțisem pasărea neagră năpustindu-se, îi auzisem fâlfâirea. Dar cu ochii nu vedeam nimic împrejur. Și totuși, aveam părul răvășit într-o parte, pielea capului zgâriată. Ce mă plesnise?
Peste o vreme, în exact același loc din curtea bisericii Kretzulescu, am primit Lumina de Paște. Deja eram înseninată, suferința mi se transformase în bucurie, înțelegeam că trecem prin toate cu un rost. Atunci, pe cerul Nopții de Înviere, s-a rotit la nesfârșit un stol de păsări albe și mari. Pescăruși plutind lin, cu aripile luminate de jos, dinspre pământ. În primăvara aceea am adus pentru prima oară acasă Lumina.
Ne stă în puteri să alegem: pasărea neagră, care ne rănește și se ascunde în bezna de nescrutat cu privirea, sau păsările albe, purtătoare de lumină și adevăr.

(Pentru Formula AS - Lumină)

8 aprilie 2017

O scurtă declarație de dragoste

Să zicem că se aude întrebarea: „Care este pasajul dumneavoastră preferat, din cărțile pe care le-ați tradus?”
Îmi displac citatele din cărți, mai ales când vreo frază este decupată și trântită pe-o cartolină – fleoșc! – cu numele autorului dedesubt, și i se atribuie astfel scriitorului o afirmație care-i aparține vreunui personaj din poveste. Să citezi din opiniile unui netrebnic din carte, ale unui fonf, ale unui criminal, ale unei fetițe, ale unei scufițe, ale unui cercetător, ale unui tăntălău, ale unui îndrăgostit, ale unui gândac, ale unui motan, ale unei pensionare, ale unui matematician, ale unei verze, ale unui zeu, ale unui topaz, ale unui labrador, ale ploii, ale unei balerine, ale unui personaj oarecare și să semnezi autorul, iată cel mai jenant rău pe care-l poți face unui scriitor.
Dar suntem cu toții tentați uneori să decupăm, doar din dragoste, să smulgem cu foarfecele câte-un pasaj care se ițește din pajiște ca o păpădie, să ni-l punem pe după ureche, să ne fălim cu el pe poteci, să îl fluturăm pe sub năsucurile altora. Fie și așa, ofilit.
Azi voi păcătui. Mă gândesc la traduceri. Mă uit un pic în urmă, doar ca să mă scutur și să merg frumușel mai departe. O să aleg un fragment, unul dintre cele mai dragi din cărțile traduse. Mă gândesc la o carte de proză din care poți decupa poem după poem. Pui degetul aproape cu ochii închiși, hop, un poem. Poem lângă poem, când privești de aproape. Te îndepărtezi, privești întregul: e un roman.
Încă un pic de răbdare, vă rog.

În Integrala prozei scurte a lui Beckett (Opere I, Polirom), printre povestiri se află un text foarte scurt, așezat pe o singură pagină, a cărui prezență poate intriga cititorul. Se numește nici. Și arată exact ca o poezie. Când s-a alcătuit volumul Collected Poems, John Calder a vrut să o includă, dar Beckett s-a opus, a insistat că e proză. Mai târziu, a fost omisă și din Collected Shorter Prose; pentru a fi inclusă un pic mai târziu – însă într-o versiune cu greșeli. Așa se face că nici apare mereu în volumele de proză.

M-am întors. Romanul de care vorbeam este Watt, acolo stau în pagină poem lângă poem lângă poem. Și, grație poveștii cu nici, o să-mi permit să decupez un fragment din roman. Pentru că eu cred că e poezie.

Să te gândeşti, când nu mai eşti tânăr, când nu eşti încă bătrân, că nu mai eşti tânăr, că nu eşti încă bătrân, asta este, probabil, ceva. Să te opreşti, spre finalul zilei tale de trei ore, şi să cugeţi: uşurinţa întunecându-se, necazul înseninându-se; plăcerea plăcere fiindcă a fost, durerea durere fiindcă va fi; faptele bucuroase devenite mândrie, faptele mândre devenind încăpăţânare; zvâcnetul, tremurul faţă de o fiinţă dispărută, o fiinţă ce va veni; şi adevărul nemaifiind adevăr, şi falsul nefiind încă adevăr. Şi să te hotărăşti să nu zâmbeşti, până la urmă, stând în umbră, ascultând cicadele, dorindu-ţi să fie noapte, dorindu-ţi să fie dimineaţă, spunând: Nu, nu e inima, nu, nu e ficatul, nu, nu e prostata, nu, nu sunt ovarele, nu, e ceva muscular, e ceva nervos. Apoi scrâşnetul dinţilor se sfârşeşte, sau continuă, şi te afli în groapă, în gaură, tânjetul după tânjet a dispărut, groaza de groază, şi te afli în gaură, în sfârşit la poalele dealurilor, drumuri urcă, drumuri coboară, şi liber, în sfârşit liber, pentru o clipă în sfârşit liber, în sfârşit nimic.

Da, unul dintre fragmentele mele favorite, am constatat și că nu se ofilește dacă-l culegi din context, dar mărturisesc că l-am ales și de nevoie, ca să încapă aici. De fapt, favoritul favoritelor este altul. La sosirea lui Watt în casa domnului Knott, apare un personaj. Este Arsene. E îmbrăcat, are bastonul în mână și se pregătește de plecare. Și „Înainte să plece, el a făcut următoarea scurtă declarație:” – iar scurta declarație cred că-i pasajul meu preferat, din tot ce-am tradus. Începe acolo și se încheie cu „Noapte bună”, peste douăzeci și patru de pagini (în original), respectiv douăzeci și una (la noi). Cincizeci și patru de mii de semne, pentru doritori. Pagini bloc, fără nici un alineat nou.
Și cred că tocmai am mințit din nou, fiindcă favoritul favoritelor favoritelor e un pic mai extins, iar apoi favoritul favoritelor favoritelor favoritelor e un pic mai extins, și așa mai departe, și așa mai departe, un citat lung și lat cât o carte.
Noapte bună!


(publicat în Literomania)

5 aprilie 2017

Gala Premiilor Observator cultural


Mulțumesc, Observator cultural, pentru onoarea pe care mi-o faceți. Sunt atât de mulți traducători dăruiți, care lucrează cu pasiune și hărnicie, încât nu mă îndoiesc că am putea celebra câte unul pe zi. Iar dacă cumva ne-am poticni, să zicem prin toamnă, am putea continua cu redactori. Cu acei redactori de carte care își fac meseria cu pricepere și cu drag. Voi spune aici doar două nume de redactori cărora le datorez foarte mult. Ada Tanasă, cu care am lucrat, de exemplu, la Scrisori către Vera și la Darul lui Nabokov, la toată proza lui Beckett, proza scurtă și cele trei romane din volumul Opere II, dar și la Copila de zăpadă. Anca Băicoianu, cu care am lucrat la Foc palid și Disperare, de Nabokov. Mulțumesc Editurii Polirom, unde a apărut marea majoritate a traducerilor, și lui Bogdan-Alexandru Stănescu, pentru încrederea cu care îmi încredințează, de zece ani, cărți atât de bune.

(„Diploma de excelență pentru traducere în limba română” - Foto: Octavian Balea)

31 martie 2017

Și nimic nu trebuie scris (2)

Putea să se intituleze Și nimic nu trebuie scris (2), dar cum ar putea fi numai partea a doua, când sunt atâtea drumuri, atâtea plecări, și atâtea ocoluri, și atâtea întoarceri? Ar trebui poate să-i spun Insectar de imagini netrebuincioase. Patru zile m-am suspendat de la toate. M-am întors într-un text, nu al meu, am corectat corecturi, m-am enervat și am plâns și-am blestemat și apoi s-a făcut iarăși liniște, pentru o vreme. Ce-am mai văzut?

Un câine negru cu pete de foc, gonind pe bulevard cu o Eugenia în bot. Are zgardă roșie la gât, pare fugit dintr-un lanț. (Îmi amintesc de Heidi, care se întorsese în redacție cu un sul de brânză topită, ni l-a lăsat la picioare, bravo, fetiță. Îmi amintesc și de lanț. Îmi amintesc și de fugă.)
V-urile imense de păsări, probabil pescăruși, plutind rând pe rând spre apus. V-urile mici integrându-se treptat în v-uri mai mari, v-urile mari unindu-se într-un v unic, alcătuit din vreo sută de păsări și dispărând în depărtare, topindu-se-n forjă. Și iarăși stoluri venind dinspre est, o-uri agitate devenind u-uri, u-uri fluide devenind v-uri, v-urile unindu-se, crescând, dispărând. Același tipar repetându-se pe cer, într-o singură seară, pe 15 martie.
O talpă de pantof bărbătesc plutind pe apele șlefuite ale Dâmboviței, departe de pod.
Rățoiul dormind cu capul verde pe umăr.
Barca, întotdeauna legată la mal.
Perechea de grauri din iarbă. Una dintre păsări, mică, pestriță, alergând ca un struț, cu picioarele larg depărtate.
Cireșul japonez înflorit doar pe jumătate, jumătatea de pe partea cu soarele, și nici un telefon lângă el.
Coconul pufos al unui mugur uriaș de castan, în care odihnește bobocul cel verde – l-am fotografiat cu zoom mare, abia apoi l-am priceput și-am simțit c-am comis o indiscreție gravă, ca atunci când plecaseră părinții de-acasă și scotocisem în fundul bibliotecii, jos, după cărțile rușinoase, cu fotografii și desene – ce-mi trebuise?
Și toate ramurile negre, ca niște brațe descărnate ale copacilor înalți, plopi și castani, ce-or mai fi, proiectate pe cerul albastru al zilei, șoptind nu, șoptind nu, pe noi n-o să ne mai vezi multă vreme așa. Atâta frumusețe și moarte în contururile care vor dispărea pe sub frunze.
Și deodată reușești să nu te mai uiți. Înăuntru, povestea.

În plimbări, scrisul pare posibil. Povestea nouă, ca un balon plin cu apă care îți tremură în mâini – prea mare, prea greu, prea alunecos, periculos-jucăuș. Idee, planuri, structură. Știu că acum e de-ajuns o unghie neșlefuită ca să se-aleagă praful. La capătul fiecărui drum, când deschid ușa, sunt foarte atentă cu cheia, cu apăsatul întrerupătorului, cu propriul meu glas – să nu mi se spargă, să nu îmi dispară. E aici, și totuși încă n-am de unde să o apuc.

(publicat în Literomania)

25 martie 2017

Disperare

Ce Meșter Manole mai e și bietul traducător. După ce zidește cu lunile la un text, e de ajuns o întâlnire nefericită cu un redactor nepriceput, ca să se dărâme pereți întregi de cuvinte. Ia și pune la loc, ia și pune la loc.
Am întâlnit, și la traduceri, dar și la cărțile mele, atâția redactori dăruiți, care nu intervin inutil, care nu rescriu, care nu fac înlocuiri doar ca să li se vadă pixul pe pagină, ei găsesc locul unde țesătura e firavă sau firul are defect, ei pun degetul exact unde trebuie și se retrag cu discreție. Și am întâlnit măcelari, redactori numai cu numele, care taie fără nici un discernământ, care înlocuiesc fără să asculte muzica textului, fără să înțeleagă întregul, fără să stea să se gândească că textul tradus e citit de cel puțin trei ori înainte ca ei să îl citească o dată, se grăbesc să taie de la prima lectură orice cuvânt mai interesant pe care ei nu-l înțeleg, dar pe care autorul l-a folosit cu un rost și care trebuie conservat. Se taie cuvinte speciale și se scriu deasupra banalități. Se taie fraze bizare și șlefuite în traducere pe același tipar și se scriu propoziții cu explicații incluse, de parcă cititorii ar fi o șleahtă de prostovani. Apoi, spre compensație, se taie cele mai banale cuvinte și se scriu în locul lor niște trăznăi inventate. Traducătorul sau autorul trebuie să refacă, o treabă extrem de istovitoare când textul a fost măcelărit din greu - și de data asta explicând ceea ce era deja rezolvat, punând degetul colo și colo și colo, în sutele de pagini distruse, până la orbire și greață. Un cuvânt e ca un perete de rezistență, îl tai și cade o structură întreagă. Disperare. Disperare.