16 februarie 2017

Despre Scrisori către Vera - un interviu în Observator cultural


Ai avut senzația că Scrisorile relevă un Nabokov diferit de cel pe care îl cunoaștem din literatura pe care a scris-o?

Am avut senzația că un portret desenat de mintea mea – mintea cuiva care a citit romanele și poezia lui Nabokov, dar și biografiile ambilor soți – prinde viață. Se umple de culoare și începe să se miște, să vorbească. Era cum mă așteptam; era cum nici nu mă așteptam! Pentru fiecare cititor, Scrisorile către Vera vor dezvălui altceva despre Nabokov. Depinde ce am citit înainte. Scrisorile vor completa un portret pe care fiecare dintre noi și l-a închipuit diferit: într-un fel vor citi volumul cei care au devorat romanele lui Nabokov, în alt fel cei care au rămas la Lolita (și poate au pus și teribilul egal între autor și un personaj). Eu am avut senzația adesea că-l văd pe Nabokov așa cum îl bănuiam; dar aș fi putut oare să-mi imaginez aceste detalii? Nici gând. „De multe ori, Scrisorile către Vera ne înfățișează trăsături necunoscute ale lui Vladimir și ale Verei”, scrie Brian Boyd în prefață, iar el i-a cunoscut bine pe soții Nabokov. În fața unei asemenea declarații, te înclini și accepți: n-ai știut nici când ai avut impresia că știi. Iată: Nabokov are 27 de ani și îi scrie în fiecare zi o scrisoare soției, ea fiind plecată la sanatoriu. Vera i-a lăsat o mapă cu hârtie de scrisori, cu foile numerotate: îi cere să-i scrie zilnic tot ce face, ce mănâncă, cu ce se îmbracă, iar el se supune. Rezultă o serie de scrisori detaliate, care ocupă aproape o sută de pagini în volum. E Nabokov așa cum îl bănuiam, ghiduș, generos, tandru, fascinat de natură și de oameni, debordând de imaginație și de poftă de joacă – și totuși e cum nu l-am văzut cu adevărat niciodată până acum.


Ți-a cerut această carte o implicare aparte, raportat la toate celelalte romane ale lui Nabokov pe care le-ai tradus?

Aventura traducerii Scrisorilor n-a semănat cu nimic altceva. E vorba și de volumul mare, dar și de structura specială a cărții, de tot aparatul însoțitor – mai ales de notele minuțioase pentru fiecare scrisoare în parte, așezate la final. Cartea, concepută de Brian Boyd și Olga Voronina, a trebuit desfăcută rotiță cu rotiță, tradusă și apoi reconstruită. A muncit mult, la capătul traducerii, și redactorul cărții, Ada Tanasă, alături de Magda Achim, lector pentru detaliile în limba rusă. A fost un maraton, însă n-ar fi cinstit să nu recunosc că mult mai dificil de tradus, ca text în sine, a fost Foc palid. Foc palid e mers pe sârmă, dresură, magie, tentativă de sinucidere.


Cît timp ți-a luat traducerea Scrisorilor? Ai putut lucra altceva în perioada în care ai tradus acest tom? Mă refer acum fie la traduceri literare, fie la scrisul personal.

Am lucrat opt luni la traducerea efectivă a scrisorilor. Când traduc, nu lucrez nimic altceva, munca începe dimineața devreme și se încheie seara, cu o pauză la prânz. De data asta, volumul fiind atât de lung, mi-am făcut un plan diferit, am împărțit cartea în patru părți, egale cu o carte obișnuită. Între cele patru reprize, am lucrat la romanul meu, Spre văi de jad și sălbăție, început din 2013. Din fericire, povestea era deja urnită, basmul în versuri era scris, personajele erau vii, structura cărții clară. Între tranșele de tradus, scriam cu disperare capitole din cartea mea, la care mă gândeam permanent. S-a putut, fiindcă nu traduceam un roman. Revenind la Scrisori, după o vreme a urmat munca alături de redactor. Practic, am început traducerea în toamna 2014, când mi-a încredințat-o Bogdan-Alexandru Stănescu, iar cartea a plecat la tipar în toamna 2016.

Continuarea interviului în Observator cultural, unde Alina Purcaru realizează dosarul „Nabokov, Șișkin și traducătoarele lor”, alcătuit din acest interviu, un interviu cu Antoaneta Olteanu și un fragment dintr-o povestire de Mihail Șișkin, „Pata lui Nabokov”.


***

Și Ruxandra Cesereanu scrie în Literomania despre SV și SVJS.

14 februarie 2017

„Din fericire”

Din fericire a venit azi de la tipar. O carte simpatică, destinată copiilor între 4-8 ani, care încântă din 1964 piticii din toată lumea și pe care am tradus-o cu bucurie.
Detalii pe site-ul Editurii Frontiera, aici.


Anul trecut am tradus câteva cărți pentru copii, mai mari sau mai mici, am avut probabil nevoie de o insulă de felul acesta după traducerea Scrisorilor lui Nabokov, cea mai lungă dintre traducerile mele. Alte trei volume dedicate copiilor sunt în curs de apariție.

3 februarie 2017

Șase sălbății în Timpul

În revista Timpul, dosar „Focus” despre Spre văi de jad și sălbăție. Scriu despre carte, la invitația lui Radu Vancu (coordonatorul dosarului): Luminița Corneanu, Adela Greceanu, Dana Pîrvan-Jenaru și Mihail Vakulovski. Alături, două cronici semnate de Ioan Șerbu și Andrei C. Șerban. Sunt copleșită și mulțumesc. Mai jos, textul Luminiței Corneanu. Întregul dosar, disponibil aici.

Marea frumusețe

Apelez la sintagma personajului lui Paolo Sorrentino din filmul La grande bellezza pentru a sintetiza, de la bun început, esența romanului Veronicăi D. Niculescu. Ceea ce Jep Gambardella a căutat zadarnic, asta împiedicându-l să mai scrie vreo carte – și anume „marea frumusețe” –, personajul din Spre văi de jad și sălbăție a găsit: însăși literatura, cu metonimiile ei, povestea și basmul, care sunt ele însele lumi, creează lumi și salvează lumi.
Văzut din această perspectivă, Spre văi de jad și sălbăție e povestea scrierii unei povești. Un basm inclus într-o poveste de dragoste trecută, inclusă și aceasta într-o relatare la timpul prezent. Roman imbricat, cu straturi și nivele care coboară dinspre real spre literar, cartea este atât un imn închinat literaturii, cât și o explorare a relațiilor care se creează, se întrețes între persoana reală care este autorul, personajele sale și personajele acestora, splendid labirint literar și metaliterar totodată. Veronica D. Niculescu a și spus, de altfel, într-un interviu (acordat Laviniei Bălulescu pentru Adevărul) că între ea și Miranda, naratoarea-personaj din carte, sunt notabile diferențe. După cum și între Miranda, scriitoare ea însăși, și Mereu da Flor, personajul ei din basmul de o mie de versuri pe care îl scrie, sunt diferențe. Dar sunt și numeroase similitudini, cum sunt și între decorul acestor povești și spațiile reale, recognoscibile în lumea reală, cum ar fi Biblioteca Națională cu împrejurimile ei, adevărat spațiu protector al actului creator al scrisului, în povestea-ramă a romanului.
Povestind despre iubirea ei cu bărbatul cu păr „sare și piper”, Ivan Gruzin, despre domnul Teodorescu, fostul coleg la bibliotecă al acestuia, despre părinții ei și copilăria într-un oraș de provincie, despre poveștile din cărți și relația cu bibliotecara ce i-a ghidat primele lecturi, scriind basmul lui Mereu da Flor, și ea pasionată de povești, peste toate acestea așezând aproape de fiecare dată bolta bibliotecii, Miranda, naratoarea Veronicăi D. Niculescu, explorează continuu relațiile dintre ficțiune și realitate, dintre scris și trăit, cântărește plusurile și minusurile pe care le presupune fiecare transfer dintr-o parte în cealaltă.
Ca toate cărțile bune, Spre văi de jad și sălbăție nu oferă răspunsuri de-a gata. Se încheie rotund, cu întrebarea nesfârșită „să public, să nu public, să public, n‑are rost, să nu public, să public, să nu public”. Oferă, în schimb, o splendidă experiență de lectură. Veronica D. Niculescu este unul dintre cei mai rafinați stiliști ai prozei noastre actuale – asta se vede în Spre văi de jad și sălbăție pe fiecare pagină.

2 februarie 2017

Povești, trenuri și omizi - trei apariții

Sînt în tren, am de parcurs iarăşi acest drum de 533 de kilometri. Aş fi putut să iau din nou avionul. Acum trei zile străbăteam distanţa asta într-o oră, privind furtuna de zăpadă din cer şi întrebîndu-mă dacă toţi fulgii aceia şuierînd pe lîngă aripă, luminaţi de un far alb, nu cumva stau pe loc, într-un nor. Imaginile care se perindă acum dincolo de geam sînt superbe. Am avut nevoie de ele. Un ocean de zăpezi, muşuroaie cu glugile moi, valuri albăstrii, indigo, aurii, copaci haşuraţi în tuş, urme de căprioare şi vulpi coborînd către ape, patru fazani, zăpadă viscolită doar de trecerea trenului, argintărie vie la geam, lişiţe cu pui pe Dunăre, sloiuri într-un văl violet. Sînt într-o poveste care nu are nici o legătură cu tot ce-am văzut aseară la ştiri. Distanţa dintre relatările reporterilor şi orele astea în care plutesc printr-un teritoriu de basm e distanţa dintre două realităţi care se îmbulzesc în aceeaşi realitate: doi pui de lup care s-ar muşca de spinare pînă la sînge, dacă ar rămîne pînă la maturitate în aceeaşi cuşcă prea strîmtă.

Povești, trenuri și omizi, o pagină în Dilema veche, la tema Distanțe, dosar coordonat de Ana Maria Sandu.

***

Refren de falsă primăvară în noul număr Literomania, unde apar texte noi în fiecare joi.


***

Splendida revistă ALECART de la Iași deschide ultimul său număr cu două cronici ample despre Spre văi de jad și sălbăție, scrise de Anastasia Fuioagă și Viviana Gheorghian, eleve în clasa a IX-a la Colegiul Național Iași, secția Filologie. Le-am citit cu emoție și le mulțumesc aici, sunt mai mult decât onorată de atenția pe care o acordă cărții și de felul în care știu să citească și să le povestească altora ce au citit. Sunt două dintre cele mai frumoase și exacte texte dedicate cărții. Așa cum am spus și la Iași, întâlnirea cu elevii-cititori de la ALECART e apă vie pentru un scriitor.
Revista poate fi descărcată integral aici. E doldora de texte interesante, e și o anchetă despre despărțirea de copilărie.


28 ianuarie 2017

Scrie, stai, aleargă

„E deja un stereotip să numim munca scriitorului izolată, dar în realitate chiar așa este, mai ales în cazul romanelor de mari dimensiuni. Eu câteodată am senzația că stau de unul singur pe fundul unui puț adânc. Nu vine nimeni să mă salveze și să mă bată pe umăr, lăudându-mă pentru cât am muncit peste zi. Rezultatul obținut se întâmplă să fie lăudat (bineînțeles, dacă lucrurile merg bine), dar aproape nimeni nu se gândește și la munca depusă. Aceasta este o povară pe care scriitorul trebuie să o poarte singur în spate, în tăcere.”

„De ce anume este nevoie pentru a putea lucra neîntrerupt? Desigur, de anduranță. (...) Dar de ce e nevoie pentru a dobândi anduranță? Răspunsul meu este unul singur, și foarte simplu: este nevoie de condiție fizică. Trupul trebuie să-ți devină aliat. (...) Îți trebuie o condiție fizică ieșită din comun ca să poți sta zilnic cinci sau șase ore în fața calculatorului de pe birou (sau, dacă preferați, în fața foilor de manuscris puse pe o ladă de mandarine), de unul singur, concentrându-te să creezi o poveste.”

„Un studiu recent spune că neuronii aflați în acea parte a creierului numită hipocamp se înmulțesc vertiginos în urma exercițiilor aerobice. O mișcare moderată, efectuată pe o perioadă de timp mai îndelungată, cum ar fi înotul sau joggingul. Dar ce să vezi? Neuronii nou generați, dacă nu sunt folosiți timp de 28 de ore, pier. (Mare păcat de ei!) Pe de altă parte, dacă neuronii abia născuți primesc un stimul de natură cognitivă, încep să se activeze, se conectează la rețeaua creierului și devin o componentă organică a sistemului de transmisie a semnalelor. (...) În concluzie, îmbinarea zilnică a exercițiilor fizice cu activitățile cognitive are o influență cât se poate de benefică asupra muncii creative desfășurate de scriitori.”

Haruki Murakami - Meseria de romancier

24 ianuarie 2017

21 ianuarie 2017

Eowyn Ivey, al doilea roman


Al doilea roman al lui Eowyn Ivey, Spre marginea luminoasă a lumii, a apărut zilele acestea la Editura Polirom, în colecția Biblioteca Polirom.
Am tradus cartea de-a lungul verii trecute, redactor este Dan Croitoru.
Enjoy!

15 ianuarie 2017

Palide, focuri

Dimineţile încep cu un drum în grădină. În locul mic, de fiecare dată-i altfel. Dacă a nins sau dacă n-a nins, dacă a plouat sau dacă s-a mai uscat. Diamante de chiciură, gardul de plasă din capăt, grădina părăsită de dincolo, de unde cândva venea un arici, unde cândva a poposit un fazan. Cum aş vedea totul dacă nu ar fi focul cel palid, cel rostogolit acum nişte ierni, cu diamonds of frost şi urme pe zăpadă, un început, şi roaba goală pe pietriş, un sfârşit, şi nesfârşitele gânduri - despre ce e dincolo, despre vreo întâmpinare la poartă, către locul care poate că e sau poate că nu?


(Foto VDN)

6 ianuarie 2017

Grădina

Dimineața devreme, chiciura îmbracă
un boboc de trandafir încremenit într-o vârstă
care nu mai e a noastră de mult.
Albastră, tace grădina.
Vârtejuri în viță, frunze dantelate în coacăz,
câinii ascunși în cuștile lor.
Și de undeva uguitul guguștiucului gulerat.
Vor mai răsuna glasurile noastre vreodată
la fel,
un cvartet certăreț și voios sub vița de vie,
la masa acum acoperită de un strat
atât de subțire
de nea,
de care se sprijină înclinată
o lopată?


(foto: VDN)

1 ianuarie 2017

Lac, loc, foc

Azi am fost pe lacul înghețat, am fotografiat chiparoși, păsări, scoici.
E ca o viață dincolo de capătul vieții.

Un loc ca un lac înghețat - un sine ca un lac înghețat - e perfect pentru scris. (Dacă nu traduci ca un rob.)

Un om pescuia la copcă. M-am uitat la el, m-am gândit, uite câte se petrec acolo, de fapt, sub pojghița albă. E viață și acolo, colcăie, palpită, se teme de cârlig. E și acela un foc.

31 decembrie 2016

2016 – o cronologie

Momente, momente. Rața mandarin de pe Dâmbovița, în prima zi din 2016. Primul drum în Delta Văcărești, iarna. Vorba de cultură, în ianuarie, întâlnirea cu E. Ariciul de la mama. Apariția Hibernaliei. Narcisele de la A. Pescărușii făcându-și cuib pe terasă. Lectură la Timișoara, de ziua lui Nabokov. Vestea aprobării SVJS la Polirom. Rubinul. Albăstrelele. Ploaia cu soare din mai. Romanițele de la Eva. Arad, locurile unde a copilărit și a mers la școală tata. Păsările din Parcul Bordei, egretele, lișițele, găinușele de baltă, stârcul de noapte. Fluturii și sfinxul colibri din liliacul sălbatic. Mimoza din Icoanei. Apariția SVJS. Murele, zmeura, afinele din vară. Cana vernil de la D. Sfincșii colibri de pe Victoriei. Ochelarii noi. Plaja roșie din Constanța, la capătul verii. Prima seară pe plajă, cu L. și A. Furtuna de nisip. Cormoranul din port. Craiova. Nuferii egipteni. Sinaia, Peleș, brândușele. Lansarea SVJS din București. Bistrița, luna răsărind uriașă pe drumul nostru nocturn de la Cluj. Bucuria, spaimele, gangurile, plimbarea peste pod. Senzația că mi se fac daruri doar din greșeală. Păsările cu coadă roșie din turn. O îndrăgostire. Sibiu, seara de la librăria Habitus, drumul de dimineață în Dumbravă, valea aburită, copacul înclinat, brândușele, casa. Vanessa atalanta în Cișmigiu, în octombrie. Iași, stolul de ciori dimineață, cucuveaua noaptea, crizantemele, bisericile, câinii. Revederea. Curcubeul din zori, acasă, în noiembrie. Lansările de la târgul Gaudeamus. Scrisorile către Vera, SVJS. Ultimul FILB.
Dacă ar trebui să cern toate astea și să aleg un singur moment, atunci ar fi ziua de 23 aprilie, când am citit la Cărturești în Timișoara, și au fost lângă mine mama, tata, sora, pentru prima oară la o lectură toți patru, de parcă am fi stat iarăși în sufrageria noastră de demult și-aș fi îndrăznit, în sfârșit, să le cânt.

24 decembrie 2016

Cuvinte și curaj să fur timp (Scrisoare de Crăciun)

Dragă Moș Crăciun,

În ciuda scrisorilor prăpăstioase pe care mă tem că le primești, să știi că a fost un an bun. Și, oricum, nu despre ani ar trebui să fie vorba aici. Și nici despre bun sau rău. Pauză de privit pe fereastră: ce abur se înalță din hornul bisericii! Și mă mai tem de ceva: mă tem că ți se cer vrute și nevrute. Eu însămi am contribuit cu mult prea multe cereri absurde de-a lungul anilor. Cât trebuie să te fi nedumerit desenele mele, cuvintele scrise cu litere strâmbe și mari. Așa că anul ăsta, în care am primit și-am primit, când nici nu speram și cât nici nu speram – căci s-au întors la mine înflorite semințele plantate în ultimii trei, patru ani, și-am înțeles că altul poate culege bucurie din lucrul făcut de tine la tristețe – anul ăsta, te rog să mă lași pe mine să așez daruri în tolba ta. Împarte-le cui dorești. Nu-s mare lucru. Niște cărți pe care le-am tradus în anii trecuți și care-au apărut acum, dintre care aleg: „Scrisori către Vera” pentru părinți și „Un băiat numit Crăciun” pentru copii. Eventual și cărțile scrise în anii trecuți și apărute acum – n-o să le spun numele, cine le va dori le va găsi. Atât am putut face în atelierele noastre de spiriduș de la penultimul etaj, unde-i tavanul albastru și-o liniște de poți să asculți secundarul. De-aici mă uit iarăși la abur, la luminile străzii, la mașinile care trec. Ceasul din turnul bisericii bate de șapte.

Mă uit uluită, zi de zi, la oamenii care se agită vrând să pună ordine în univers, comentând, comentând, comentând la orice subiect, dar uitând să-și facă întâi ordine în propria ogradă. Ograda mea e asta, Moșule dragă. Un birou, o veioză, plimbarea de o oră la prânz. Mi-am zis, poate cu orgoliul furnicii, că dacă-mi pun ordine în micul meu mușuroi, s-ar putea ca asta să ajute cumva și la ordinea lumii. Cred foarte tare în asta. Vreo doi prieteni mi-au spus că-i indiferență izolarea și-au tras de mine spre vârtejuri comune, unde-ar fi de îndeplinit o datorie pe care nu pot s-o pricep – o prezență la vorbă. Nu m-am dus. Nu mă duc. O să plec capul și-o să spun, deloc indiferentă, departe de zarvă: mi-aș dori să rămân tot aici. Pentru ceilalți, la fel, mi-aș dori să se oprească din roată, din goană, să se dea jos din carusele străine. Să se uite-nspre ei. Să se asculte. Să strecoare mâna în cel mai ascuns buzunar și să vadă ce-o să găsească acolo. Posibil să fie o firimitură, un nimic prețios care, alintat ușurel, va crește și se va așeza miraculos nu pe masa lor, ci pe-a altora. E o putere magică a noastră, dacă de magie e vorba zilele astea: ca din nimic să putem meșteri daruri. Cuvintele, aceste nimicuri splendide, chiar pot schimba lumi. Asta-i tot ce-am avut anul ăsta și asta mă rog – nu la tine, știi bine! – să mi se dea și-n anul care vine: cuvinte și curaj să fur timp. Să mai pot meșteri niște daruri. Apoi, să apară cei care au nevoie de ele.

Mulțumesc,
Vera

(La invitația Ancăi Vancu, pentru Adevărul - Cinci scriitori români îi scriu lui Moș Crăciun)

23 decembrie 2016

2016 în cărți


Două cărți publicate și patru traduceri, grosul fiind lucrat în anii trecuți - din 2013 încoace.
Aproape nimic din ce-am lucrat anul ăsta n-a apărut. 1500 de pagini traduse - patru cărți și jumătate. Una dintre ele e la tipar, apare în ianuarie - Eowyn Ivey. Alta e-n lucru, sunt exact la jumătate - biografia lui Keith Richards / Rolling Stones.
Alături, seria basmelor de buzunar și prezențe în câteva volume colective.
Patru festivaluri literare - Arad, Bistrița, Iași, București. Lecturi din cărțile noi în opt orașe.
Reacții mai multe ca oricând. Nu mi-aș fi imaginat că niște cărți scrise pe teren alunecos și fragil, ca să nu pronunț cuvântul care începe cu s, nici cuvântul care începe cu d, pot aduce atâta bucurie.
Mulțumesc tuturor celor care se hrănesc din cărți, care au citit vreuna dintre cărțile astea și care-au dat semn.

Crăciun fericit!