13 octombrie 2017

„2012”

Din toți anii mei de până acum, 2012 rămâne de departe cel mai greu și, deloc paradoxal, și cel mai fericit.
De doi ani și ceva traduceam Beckett, întâi proza scurtă, apoi cele trei romane. Treaba asta m-a izolat teribil - de ceilalți și de ce eram eu înainte. Am renunțat la toate celelalte colaborări. Nu mă mai puteam împărți. Îmi plăcea enorm ce făceam, era ucigător de plăcut; câtă spaimă, atâta bucurie, câtă groază și muncă, atâta extaz. Epuizată, pe la mijlocul anului. Mi-era rău fizic, nici nu mai puteam ține drumul drept în plimbări. Și mi-era fantastic de bine înăuntru, trăiam în textele traduse, într-o izolare extremă, dar densă, populată cu tot ce poate însemna proza aceea magnifică, desfăcută în milioane de sensuri. Rămasă singură în Sibiul de unde știam că în curând va trebui să plec și eu, în pauza de la prânz mă duceam să văd munții la marginea orașului, mă opream la capătul unui drum, unde se termina realmente asfaltul, mă uitam la zăpezile de pe creste și spuneam nu vreau să plec, apoi mă clătinam pe drum înapoi, amețeam. Treceau șiruri de câte douăzeci de zile în care nu vorbeam cu nici un om. Mă sprijineam pe scrisori. Ca să nu cad când am terminat, am tradus și-am tradus mai departe, mai ușurel, DeLillo, Siri Hustvedt, Eowyn Ivey, apoi am scris ca din pușcă Simfonia animalieră, care e toată despre izolare, agresiune și bucuria feroce dinăuntru, din miezul teribil.
De ce îmi vine să spun toate astea? Pentru că uneori se vorbește despre greutăți și, ah, despre bani, și despre trăit și despre scris, și-atunci ridic din umeri și mă duc mai departe fredonându-mi cântecelul - poți să fii grozav de fericit când ți-e greu, poți să fii cel mai fericit în cel mai greu moment din viața ta, pricepând chiar atunci, pe loc, că mai bine și mai frumos de atât nu va fi niciodată!

11 octombrie 2017

Cu Isidor la Brașov, Sibiu, Timișoara


În perioada 18-24 octombrie 2017, vor avea loc mai multe evenimente dedicate romanului O vară cu Isidor, de Veronica D. Niculescu, apărut de curînd în colecția „Junior” a Editurii Polirom, coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu.
Astfel, Veronica D. Niculescu își va întîlni cititorii din Brașov, Sibiu și Timișoara, le va citi acestora fragmente din primul său roman pentru copii, va răspunde la întrebări și va oferi autografe.
Evenimentele sînt organizate de Editura Polirom, în parteneriat cu Librăriile Humanitas și Librăria La Două Bufnițe din Timișoara. Mai jos, programul complet de evenimente:

BRAȘOV

Veronica D. Niculescu la CenaKLUb Tiuk (89)
Lansarea romanului O vară cu Isidor (Polirom, 2017)

Dialog, lectură, autografe, concursul editurii
Invitaţi: Mihail Vakulovski & Cătălin Stanciu

Miercuri, 18 octombrie, ora 18:00, Librăria Humanitas Braşov
(Pța Sfatului nr. 16)

SIBIU

Veronica D. Niculescu în dialog cu Radu Vancu
pornind de la O vară cu Isidor (Polirom, 2017)

Lectură, discuție, autografe

Joi, 19 octombrie, ora 18.00, Librăria Humanitas „Constantin Noica” (Str. Nicolae Bălcescu 16)

TIMIȘOARA

Veronica D. Niculescu despre O vară cu Isidor (Polirom, 2017)

• Duminică, 22 octombrie, ora 17.00, la Librăria La Două Bufnițe (Pța Unirii nr. 11)
Atelier de lectură & dezbatere Polirom Junior

Prezintă cartea: Daria Percec, Andreea Nacu, Alexandra Timiș
Citesc fragmente: Iulia Gabor, Sara Anglițoiu, Lara Stănilă

• Luni, 23 octombrie, ora 12.00, Liceul Teoretic „Nikolaus Lenau” (Str. Gheorghe Lazăr)
Moderatoare: prof. Raluca Pop

• Marți, 24 octombrie, ora 14.00, Liceul Pedagogic Carmen Sylva (Str. Ludwig van Beethoven)
Moderatoare: prof. Elena Jebelean

Comunicatul Editurii Polirom, integral, aici.

10 octombrie 2017

Jurnaliere - Despre șoareci și-un stalker

Zile senine, în sfârșit acasă, orele lungi, pot lucra. Dar ce frig și aici.
M-am pricopsit cu o durere în piept de la frigul groaznic din camera de la Iași, un junghi care nu dispare, îl simt la fiecare răsuflare, e de parcă aș ofta adânc, cuprinsă de-o amintire dureroasă, cu mâna între inimă și claviculă. Mă gândesc, culmea, la ce face pisicul din casa de acolo, dacă s-a trezit într-o zi și s-a întrebat unde e femeia care îi deschidea ușa; el tresărea de oriunde era, dintre flori sau de pe o mașină aburită, și venea într-un suflet, dădea roată prin cameră, vorbeam, pleca, și nu știa nefericitul că mă foloseam de el în cel mai josnic fel: aș fi vrut să adulmece dacă a îndrăznit să intre peste zi vreun șoarece din grădina din spate.

O săptămână de liniște, între una și alta.
Două zile cu ieșiri publice sunt în stare să-ți deregleze o săptămână întreagă. Zilele dinainte, zilele de după. Vorbitul în exces, întâlnirile în exces, fotografiile în exces, necunoscuții care își vorbesc precum cunoscuții.

Mă gândesc la cei care se zbat să-și facă cunoscută o pagină de internet sau un blog. Eu aș vrea, dimpotrivă, să găsesc iarăși calea spre septembrie 2007. Locul ăsta nu poate să devină un soi de pagină oficială, nu vreau „urmăritori” - n-am nevoie de ea, nu mi-o doresc, nu mi-i doresc. Îmi doresc cotlonul pe care l-am avut și care mi-a făcut bine, adiacent scrisului. În care să pot vărsa nimicurile esențiale care nu se duc în scrisul-scris, care te ajută să mai treci peste o zi sau alta. Mă bucură vizitele rare ale câtorva oameni pe care, la rândul meu, îi citesc. Și mă stânjenesc foarte tare vizitele obsesive ale celui care aterizează aici din două în două ore, ca la program, noapte și zi, la unu, la trei, la cinci, de câteva luni tot așa. Nu e nimic de văzut, i-aș zice. Aici nu se întâmplă nimic.

Îmi trebuie un distanțier. Și un pic de căldură.

7 octombrie 2017

„Art My Words”


O interpretare video a unui fragment extins din SVJS, în viziunea artiștilor Diana Lemnaru, Oana Vasile și Vali Chinchișan (Asociația culturală „du-ne”).
La Cărturești Verona și în celelalte librării Cărturești din București, până pe 10 noiembrie.

Sălcii, mesteceni şi plopi tivind pajiştea largă, păpădii, albăstrele şi ciulini, pătlagină şi sălbăţie, toate erau ale mele, doar ale mele, acolo vorbeam cât era ziua de lungă cu furnici ocupate, încruntate, cu gărgăriţe călătoare şi mereu dornice de popas pe un deget, cu fluturi hoinari, dansatori hămesiţi, uneori niște apariții impecabile, alteori în veşminte zdrențuite şi pale, cu albăstrele robuste, cu păpădii istovite şi frânte, cu fire de cicoare, de untul cocoşului, traista ciobanului şi coada şoricelului, lor mă rugam să nu cresc, fiindcă ştiam urâţenia marelui, intuiam o hidoşenie a vârstelor, mirosurile, durerile, bolile, nu ştiu cum, nu ştiu de unde, dar le ştiam, le ştiam cum știe un animal din născare aproape tot ceea ce trebuie ştiut. Zăceam cu orele acolo, trântită în iarbă, mestecând petale dulci de trifoi, smulgând aţe amare din foi de pătlagină, lansând spre cer mici proiectile din măciulii maronii, şi uneori nimerind ca printr-o minune un bondar, o musculiţă, schimbându-le calea şi poate destinul, şi iarăşi rostogolindu-mă pe o parte, cuibărindu-mă pe păturica mea moale sau direct pe pământ, cu ochii la un cer dens haşurat, privind cum trec fluturii albi de varză şi uneori, mult mai rar, vreun coadă de rândunică sau un ochi de păun, cum astăzi abia de mai vezi, dacă ai noroc, prin părţile cele mai vechi ale cimitirelor, poposind pe vreo cruce. Auzeam cum mă strigă. Suflam fără vlagă într-o păpădie şi spuneam că-i devreme, mai stau. Nu mă auzea nimeni.

4 octombrie 2017

Vernisaj „Art My Words” și lectură la BOOKerini

Vineri. Vernisaj. „Art My Words”. Cincisprezece artiști din București au creat instalații video pornind de la fragmente din romanele a cinci autori contemporani. Vernisajul are loc vineri, 6 octombrie, ora 19.30, la Cărturești Verona.

Cei cinci autori și cărțile lor:
Viața amoroasă de Zeruya Shalev (Israel)
Omul din cerc de Matei Vișniec
Spre văi de jad și sălbăție de Veronica D. Niculescu
Puritate de Jonathan Franzen (SUA)
Phantome de Robert Prosser (Austria)

Expoziția care reunește cele cinci lucrări video concepute în cadrul proiectului va fi itinerată în perioada 6 octombrie – 10 noiembrie în patru librării din rețeaua Cărturești din capitală. Știrea detaliată, aici. Iar evenimentul de Facebook dedicat vernisajului, aici.

Mulțumesc celor trei artiști - Diana Lemnaru, Oana Vasile și Vali Chincișan - care au lucrat pe baza fragmentului din cartea mea.


Sâmbătă. Lectură. Tot în Ceainăria Verona, în cadrul primei ediții a Târgului de carte pentru copii BOOKerini, sâmbătă, 7 octombrie, orele 13.30 – 14.30, lectură publică din O vară cu Isidor.

3 octombrie 2017

Sfârșitul

Seară excelentă cu Attila Bartis, lectură consistentă, dialog minunat cu Filip Florian, aveam multe curiozități, pe majoritatea mi le-am rezolvat, mă miram că între Tihna și Sfârșitul sunt 14 ani, am aflat că primele texte din Sfârșitul sunt scrise în 2002, apoi a tot scris la carte vreme de 12 ani, marea majoritate a romanului fiind totuși scrisă într-un an, când a fost plecat „foarte departe”. Am citit Sfârșitul în cursul unei luni întregi, luna petrecută la Iași, seară de seară, mult, lent, ai ce diseca în fiecare pagină, popasuri obligatorii, e probabil cea mai bună, mai densă, mai tulburătoare carte citită anul ăsta. Se simte că-n ea sunt concentrați ani, vârste diferite, nu e nimic autobiografic acolo, dar totul e profund personal. Minunat Attila Bartis, o șansă să-l citim tradus așa repede și să-l reîntâlnim.

2 octombrie 2017

Grădina din Cehov

Mi-am adus acasă-n Cehov și grădina de la Iași.
De patru ani păstrez florile. Sacrificatele rămân.

1 octombrie 2017

„Îngerul înnămolit”

Acum zece ani, într-o zi de la sfârșitul lui septembrie, prima postare pe blogul Floribunda. „Îngerul înnămolit”, cu fotografia asta pe care o făcusem la Festivalul Sziget (Insula) în Budapesta și cu textul „Era o astfel de zi”. Scriam ultimele povestiri din „Orchestra portocalie”, încă nu tradusesem nimic, căutam cu disperare alt drum. Țineam și-o pasăre înfricoșătoare de gheare. Îmi amintesc podurile și Dunărea din vara aceea, curtea interioară a hotelului, unde ospătarii începeau să pună masa îngrozitor de devreme, înainte să se lumineze de ziuă, făcând un zgomot infernal care urca până sus, în dormitorul îngust. Totul pare foarte aproape, și totuși o lume întreagă s-a strecurat între atunci și acum.

29 septembrie 2017

„Unde fugim de acasă, Isidor?”

„Unde fugim de acasă, Isidor?”, o cronică frumoasă la O vară cu Isidor, în revista Observator cultural. Mulțumesc autoarei, Gabriela Cîrlan.
Textul poate fi citit aici.


Unde fugim de acasă, Isidor?


Veronica D. Niculescu, scriitoare, traducătoare și jurnalistă, este cunoscută, mai ales, pentru volumele sale de proză scurtă. O vară cu Isidor este scrisă la propunerea editorului Bogdan-Alexandru Stănescu, pentru colecția „Junior“ a Editurii Polirom, punctul de pornire fiind povestirea C și O și N și Dor, publicată în 2016 în antologia Uite cine vorbește (Editura Arthur).

Autoarea pune în scenă incredibila și emoționanta poveste a Serenei, o fetiță de doar 13 ani, pasionată de plante și fotografii, și a condorului Isidor, devenit cel mai bătrîn locatar de la Zoo Băneasa. Firul întîmplărilor este reconstituit, rînd pe rînd, de vocile celor doi (preeminentă fiind vocea Serenei), trecînd prin filtrul imperfect al amintirii, a cărei fragilitate/evanescență este inedit surprinsă: „Imagini și cuvinte îmi răsar în fața ochilor ca niște păpădii în iarba de aprilie. Țîșnesc pe tulpinile lor, se deschid rotunde și galbene la prima rază de soare, dar cît ai clipi se albesc, puful lor zboară luat de vînt, în urmă pare să nu mai rămînă nimic“.

Textul dezvăluie o intrigă tîrzie, anunțată punctual de o serie de detalii risipite printre notațiile rutinei familiale și inserturile jurnalistice ce stîrnesc confuzie prin supozițiile contradictorii oferite. În urma unei vizite la grădina zoologică, Serena deslușește pe o tăbliță din cușca condorului un veritabil strigăt de „AJUDOR!“ și, surprinsă, constată că, în fotografiile pe care i le făcuse acestuia, aparatul focalizase numai pe gardul care delimita perimetrul său de viață și toate „spuneau o poveste despre captivitate“. Hotărîrea de a-i reda libertatea bătrînului Isidor vine astfel firesc, iar povestea celor doi începe să se scrie pe nesimțite, la început, în apartamentul bucureștean al Serenei, pentru a se muta ulterior la Sinaia, într-o casă „splendidă și scumpă“, scoasă la vînzare, unde rămîn ascunși de priviri iscoditoare și departe de părinți. Un peisaj autohton este reînvestit ca decor propice pentru o întîmplare ce reține și prin fervoarea detectivistică cu care se țese trama propriu-zisă. Protagonista cercetează minuțios, abandonează pistele șubrede, suprimă orice probă incriminatorie și găsește soluția salvatoare. Micile tatonări și ecourile apolodoriene, care se mai fac auzite în prima parte a cărții, sînt devansate treptat, pentru ca, în cea de‑a doua parte, textul să capete o densitate narativă și o siguranță a tonului, care reușesc să consacre un univers ficțional autonom, fermecător, căruia nu-i lipsește poezia duioasă a prieteniei.

Marea provocare a celor doi o reprezintă așteptarea zborului, drept garant al libertății, care întîrzie să se împlinească, fiindcă Isidor trebuie să învețe să fie liber după patruzeci de ani de captivitate, iar Serena trebuie să fie călăuza răbdătoare a acestuia. Lecția de zbor este, de fapt, o lecție de prietenie, care te învață că simplitatea și fericirea merg cel mai adesea mînă-n mînă: „[…] Să urcăm acolo unde nimeni nu ne poate găsi, el desenînd cercuri în aer, eu urmînd inelele lăsate de umbra lui pe pămînt, să sar dintr-unul în altul ca pe un șotron mișcător“.

La Sinaia, spațiul interior al vilei în care se stabilesc clandestin și cadrul natural generos oferă experiența luării treptate în posesie, dictate doar de nevoile molcome ale protagoniștilor, căci timpul pare să aibă nesfîrșită răbdare cu ei. Răsfoitul enciclopediilor, scotocitul prin sertare de mult uitate, probatul hainelor din alte timpuri, șahul, declarațiile tandre, discuțiile nesfîrșite, complicitatea vreunui gest, hîrjoana și plimbările prin împrejurimi, revelațiile lui Isidor dublate de un umor îngăduitor, dar mai ales tăcerile împreună, toate construiesc o lume doar a lor, un joc fără reguli dinainte stabilite. Rupți unul de celălalt, devin vulnerabili, nu-și mai găsesc rostul, se caută, se tînguiesc, tînjesc după apropiere. Încetul cu încetul, timpul nu mai măsoară nesigur emoția unei noi întîlniri, este doar acea curgere firească, care îi lasă pe cei doi să se cunoască și să își cunoască limitele. Relația crește cu pași mărunți, trecînd prin sfială, îngrijorare, așteptare, precauție, dar și avînt, fascinație, bucurie fără margini. Isidor, spirit superior, autodidact, visător incurabil (visul său despre libertate și acasă), manifestă o umanitate stranie, captivantă, metamorfozîndu-se în chip neașteptat, odată cu împlinirea destinului: „Era de parcă ar fi înflorit. O imensă floare carnivoră, căscată către întreaga pădure. Îi vedeam spinarea puternică, picioarele înfipte în pămînt, aripile uriașe, ca două ființe de sine stătătoare, vibrînd, mutînd aerul din loc“.

Stilul autoarei capătă o notă definitorie prin atenția acordată detaliilor, a căror cumu­lare controlată asigură o stare de necesitate în puzzleul poveștii, și prin umorul fin, care se strecoară în țesătura textului. Comparațiile neașteptat de pline de emoție („Pleoapele i s-au zbătut ca doi fluturi“; „Căpșorul cald îmi încăpea în palmă, ca un măr fierbinte, abia cules dintr-o grădină“) ori înregistrarea minuțioasă a intimității binefăcătoare a celuilalt („Ne întorceam de pe-o parte pe alta ba unul, ba celălalt, icneam și scînceam și ne strîngeam unul într-altul“) recreează o atmosferă de dulce trîndăvie, de vacanță fără sfîrșit.

Așadar, volumul urmărește aventura eliberării condorului, dacă avem în vedere călătoria (inițiatică) întreprinsă și planul pe care Serena îl duce la bun sfîrșit, în pofida despăr­țirilor/distanțelor care se interpun, inevitabil, între cei doi. O vară cu Isidor este, însă, și aventura căutării și a descoperirii de sine, aventura unei relații, în care fiecare se confruntă cu sine însuși și cu celălalt, cu aspirațiile și cu limitările existente, iar Isidor rămîne ca o permanentă promisiune că visurile pot deveni realitate.

Gabriela CÎRLAN, Observator cultural

27 septembrie 2017

Final de rezidență

Ultima seară în Iași, soare și frig. Ronțăi dintr-un Toblerone, beau penultima cafea de aici și înșir: ce experiență fantastică e o rezidență de-o lună în țară, departe de casă, totuși aproape de casă. Departe de-ai tăi, și totuși printre ai tăi. Timpul dilatat, scrisul atât de fericit dimineața, cât încă nu mișcă nimeni în jur; căldura din primele săptămâni, răcoarea din ultimele; motanul blând din curtea noastră, motanul sălbatic din curtea vecină; izolarea perfectă, întâlnirile minunate.

Toate extremele s-au întâlnit aici, de la rece la cald, de la singurătatea deplină la zile de-o agitație și aglomerație incredibilă. După zile de post al tăcerii, lansarea din Cărturești, care m-a năucit ca o tornadă. Am semnat, din câte mi s-a spus, cam 120 de cărți. O premieră absolută pentru mine. Majoritatea pentru copii care citiseră deja povestea lui Isidor și aveau întrebări multe, multe. Copiii ăștia, îngrămădindu-se la autografe, strivindu-se veseli de măsuța unde mă micșorasem de tot, au făcut necesară intervenția gardianului librăriei – o premieră și pentru librărie, și pentru editură. Imaginea cea mai tulburătoare cu care plec de la Iași e a acestei mulțimi de pitici cu o carte deja citită în mână. O pun alături de-a cotului de stradă care coboară abrupt spre bojdeuca lui Creangă, dezvăluindu-ți deodată în față terase nesfârșite de lumină, înalte.

Închei amintind o întrebare amuzantă a unui copil, de pe la sfârșitul lansării: „Doamna, dumneavoastră aveți o pasăre acasă?” Am zis că n-am și am râs. Dar da, cred că toți avem o pasăre acasă și uneori, ca acum, ni se face un dor teribil de ea.

Mulțumesc mult, FILIT Iași, pentru rezidență. Festival cu vreme bună și bucurie!

24 septembrie 2017

Jurnaliere - Dumneavoastră

Sâmbătă și duminică e cel mai liniște aici.
Ies din casă, traversez grădina, mă apropii de poartă. Când să deschid, văd un câine întins în iarbă, chiar lângă tufa de mătrăgună de lângă gard. Mă urmărește cu interes. Un cățeloi mare, roșcat și bătrân – după cât de tare i-a albit botul. Cum de-o fi intrat? Și pe unde-o să iasă?
„Vreți să ieșiți?” mă pomenesc că-l întreb.
Răspicat, făcând un semn către poartă.
Mă privește, văd că pricepe perfect, se ridică. Destul de greu. Chiar că-i bătrân.
„Haideți”, zic. Și-i țin poarta deschisă. „Ușor.”
Trece pe lângă mine încet, legănându-și corpul masiv. Îmi mai aruncă o privire și iese.
„Așa”, spun.
Ies și eu, închid poarta.
„Cu plăcere.”
Se trântește în mijlocul străzii, în locul unde l-am mai văzut și-altă dată.
În urma lui, în iarbă, a rămas un pantof maro, bărbătesc.

***
„Spre văi de jad și sălbăție” a primit vineri seara Premiul „Cartea anului”, la decernarea premiilor USR Sibiu. Juriul a fost alcătuit din Mircea Braga (care a prezentat cartea), Joachim Wittstock și Dumitru Chioaru. Mulțumiri!

Romanul sălbăției este și una dintre cele cinci cărți nominalizate la „Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte a anului 2016”, care se acordă la FILIT. Câștigătorul ales de liceenii ieșeni va fi anunțat în festival.


(Foto: vitrina Librăriei Junimea)

***

Elevii din Clubul de lectură Alecart, de la Iași, povestesc despre întâlnirea noastră de vineri, în două episoade și pe foarte multe voci, aici și aici.

20 septembrie 2017

Jurnaliere - Gata întâlniți

Copilul adună frunze în palme, traversează în fugă aleea, trece de mamă, aruncă toate frunzele uscate înspre femeia care stă pe bancă, vreo prietenă a mamei. Femeia țipă - dar cu măsură, cam rușinată. Mama vorbește la telefon. Copilul fuge iar și își umple mâinile cu frunze uscate. E o grămadă amărâtă de pe marginea drumului, nu doar frunze, dar crenguțe, dar chiștocuri de țigară, praf, pietricele. Fuge iar la femeie. Am trecut. Aud țipătul. Privesc în urmă. Femeia a fugit de pe bancă, s-a ferit. Copilul aruncă frunzele și mizeria în aer.

Un câine alb, tolănit cât e de lung de-a latul drumului, lăsând liberă doar pista pentru bicicliști. Ne strecurăm pe lângă el rând pe rând - să nu trezești niciodată un câine care doarme! -, pare blând, are nas roz, dar ceea ce ne interesează de fapt este dacă el mai respiră. Privim burta, reperăm mișcarea. Respiră. Înaintăm, ne vedem de treburile noastre, tăcuți. Respirăm.

Izolarea, treabă grea mai ales când ești plecat de acasă. Acasă lucrurile sunt așezate. Ești deranjat de câte-un amic care se pomenește cu chef de întâlniri fiindcă, vorba ceea, a venit la capitală. Nimănui nu i-ar da prin cap că tu n-ai atâta timp liber. Cei care lucrează acasă par liberi mereu. Întâlniri, peste tot întâlniri. Prea puțini știu replica aceea dintr-o povestire a lui Beckett, unde cineva, poate încă și mai terorizat ca mine de întâlniri, enumeră toate variantele și posibilitățile de întâlniri, conchizând cu „sau nemaiîntâlnindu-se deloc, și considerându-se gata întâlniți”.

Închid telefon, netul oricum nu merge decât strâns de gât, plec sau stau, nu contează.
Pe pervaz, câteva flori din grădină, cinci pere, un ciorchine de strugure.
Lumina pe toate acestea.
Povestea crescând greu.
Noica le spunea celor care se văitau că nu pot scrie că nu se plimbă destul. M-am plimbat ori prea puțin, ori prea mult. Astăzi, perfect.

În teiul din fața ferestrei poposesc rând pe rând o gaiță, un codroșu, o mierlă. Gaița bea apă dintr-o scobitură, pe trunchiul tăiat. Codroșul se toaletează, întinde un picior și o aripă, apoi celălalt picior, cealaltă aripă. Gaița și codroșul nu vin niciodată deodată. Se consideră deja întâlniți. Mierla apare, ca picată din lună, în timpul programului gaiței. Gaița o aranjează urgent.

Minunat și textul de astăzi al lui Valeriu Gherghel, despre Flaubert și cât de tare te poate usca o întâlnire, cât de tare îți poate rupe șirul gândurilor, ritmul la scris („după întîlnirile cu tine, mă simt veșted, golit de idei, lipsit de voință, îmi pierd ritmul, nu mai pot scrie”).
Caut cu disperare izolarea de acasă.

Zece ani de blog. Nu serbăm, consemnăm. Penibilul aniversărilor de orice fel.

13 septembrie 2017

Interviu - libris.ro

Îmi place să mă plimb, asta e limpede, să hoinăresc pe străzi cunoscute, unde ai văzut deja totul de o mie de ori, și unde totul e de fiecare dată diferit. Îmi place să caut mereu o poveste. Îmi place să primesc scrisori lungi, de la un prieten sau doi, e-mailuri care apropie mai mult ca orice apropiere. Îmi place fidelitatea totală a prietenilor, în ciuda credințelor diferite. Îmi place muzica mea din căștile albe. Sunt depresivă. Dar am și accese nejustificate de bucurie, copleșitoare, rude cu nebunia. Sunt înspăimântată de singurătatea asta pe care o trăiesc azi și după care am tânjit mult. Știu că din ea o să iasă ceva. Dar până atunci, mă sfredelește monstruos. Îmi place cum plouă acum în grădina din spatele meu – și îmi place că pot să văd merele, prunele, perele, motanul birmanez și frunzele, ierburile de acolo, fără să mă întorc chiar în clipa asta cu fața la ele.

Fragment dintr-un scurt interviu de pe libris.ro, cu câteva recomandări de lectură, din ce-am citit în ultima vreme, aici