16 decembrie 2017

Un trandafir pentru rege

I-am văzut pentru prima oară pe Regele Mihai și Regina Ana acum douăzeci de ani, în 1997, la slujba de Înviere de la catedrala din Timișoara, unde am mers cu părinții și cu sora mea și ne-am bucurat să putem sta atât de aproape de ei. Erau senini, zâmbitori. În vara următoare am avut onoarea să mă număr, ca jurnalist, printre cei care au participat la primirea regelui la Pitești, o întâlnire oficială și emoționantă, în cerc restrâns.
Ultima întâlnire a fost cea de acum. Joi seara, într-o zonă neaglomerată de pe Calea Victoriei, m-am închinat la trecerea lentă a celor două mașini, cea cu coroana regală și cea purtând trupul regelui acoperit cu drapel. Era chiar înainte de intrarea în Palat. În clipa aceea, în liniștea deplină, pe trotuarul întunecat, privind coroana luminată plutind lin în seara de iarnă, m-am simțit singură cu regele cel singur. Astăzi l-am însoțit și eu cu tristețe pe ultimul drum, de la Palatul Regal spre Patriarhie, alături de miile de oameni, într-o zi încărcată de emoție, într-un București mai plin ca niciodată de lacrimi și flori.
Dumnezeu să-l odihnească în pace pe Regele Mihai!

9 decembrie 2017

10 ani - Despre traduceri și frumusețea de neposedat


Acum zece ani, într-o lună decembrie care sigur n-a fost așa de caldă ca asta, am început să traduc.
Stăteam în pat și citeam, era capătul unui an agitat - cel în care Sibiul fusese Capitală Culturală Europeană și agendele jurnaliștilor plângeau îngrozitor de suprasolicitate, văzusem sute de spectacole și avusesem parte de întâmplări și întâlniri cu artiști minunate, cum nu ai șansa altfel într-o viață, scrisesem mii de texte, lucram la trei publicații, un cotidian național, un săptămânal de cultură și-un bilunar local, iar acum mă odihneam prin te miri ce minune, citeam Ochiul lui Nabokov, când pur și simplu mi-a căzut mărul ăsta în cap. Că vreau să traduc cartea pe care o aveam în brațe. Cuibărită pe canapeaua mea portocalie, sub lumina veiozei, m-am îndrăgostit de o pagină. De un pasaj despre frumusețea de neposedat. Iarna aceea a fost început și sfârșit.

Am tradus toată iarna, deși era o carte scurtă, de o sută de pagini, și ascundeam ca pe-o boală noua mea îndeletnicire, de care nu mă simțeam demnă, pe care nu eram deloc sigură. Voiam să văd dacă pot. Traduceam pe biroul meu mic, cu dicționarul pe-un scăunel, împingând la o parte agenda și telefonul care mă terorizaseră tot anul - fără să știu cât de departe le împing, de fapt. Cu un gest atât de simplu, totul s-a schimbat. Nu pe loc.
Când am terminat, am recitit iar și iar, și-n cele din urmă am întrebat la Editura Polirom dacă nu cumva au nevoie de cartea asta. Speram să nu o fi tradus altcineva între timp. Citisem, desigur, tot ce se tradusese din Nabokov. Și tot ce reușeam să îmi cumpăr în original. Despre cărțile astea scriam pătimașă pe un blog. A mai durat, abia către capătul anului Polirom a pornit seria de autor Vladimir Nabokov și, ce noroc fantastic, a intrat și cartea tradusă de mine în planul lor. Au urmat imediat altele, Disperare, Rege, damă valet... Dar altceva îmi amintesc azi. Ceva ce n-am povestit nimănui niciodată.

În vara următoare, am avut un drum prin București. Venisem să semnez un contract la Cartea românească, pentru al doilea volum de proză scurtă al meu, Orchestra portocalie. M-am cazat într-un apartament oferit în regim hotelier, ales la întâmplare pe internet. Ce surprinsă am fost să văd că apartamentul ăsta din centrul Bucureștiului era ușă în ușă cu sediul Editurii Polirom! Habar nu avusesem unde are sediu editura, nu-mi venea să cred nici acum că acolo, în apartamentul acela, se fac cărțile. Intram și ieșeam din casă întrebându-mă dacă să nu bat la ușă, să nu spun bună ziua, nu vă supărați, sunt nimeni și v-am trimis o carte tradusă, aș vrea să vă întreb... Ce să întreb? Și de ce? Cărțile au o soartă a lor, eu cred foarte tare în asta. Așa că am lăsat soarta să își vadă de treabă. N-am bătut la ușă, n-am întrebat nimic, n-am tulburat nici o apă. Însă exact a doua zi după ce m-am întors acasă, la Sibiu, am primit un e-mail. Bogdan-Alexandru Stănescu mă întreba de cartea tradusă - o mai am, vreau să o public acolo? În noiembrie, la Gaudeamus, o lansam împreună, și mărturisesc acum că a fost o seară ireală, una dintre cele mai fericite din viața mea. Îmi amintesc, dincolo de lansare, lumina din camera de hotel, cartea proaspătă, cu coperți maronii, ca o cutie de bomboane, celofanul rupt, paginile răsfoite, semnul alb de mătase, căutarea acelui pasaj de la care a pornit totul. Un pasaj despre frumusețea de neposedat.

...așa cum nu se pot include printre posesiunile cuiva culorile norilor zdrențuiți de la apus, de deasupra caselor negre, sau mirosul unei flori pe care îl inhalezi la nesfârșit, cu nări încordate, până la intoxicare, dar care nu poate fi extras întru totul din corolă.

N-aș îndemna pe nimeni să înceapă să traducă așa, fără să știe cine deține drepturile, cine poate publica o carte, dacă n-a tradus-o deja altcineva înainte și așa mai departe. Dar pentru mine așa a fost - o îndrăgostire subită. Și nici un plan, și nici un prieten, și nici o altă bătaie la ușă.

S-au schimbat multe de atunci.
S-au adunat treizeci și ceva de cărți traduse și zece scrise. Peste opt mii de pagini traduse, din care vreo două mii șapte sute din Nabokov. Treisprezece milioane de semne și-un strop, în total.
Telefoanele tac, agende încă mai folosesc.
Izolarea instalată lent și tot mai temeinic în anii care-au urmat, fiindcă puțini mai sunt dispuși să te-accepte, cu atâtea tăceri, cu atâtea absențe.
Dar mulțumesc cerului pentru seara aceea de decembrie - și șansa unei întâlniri esențiale și-a unei prietenii ulterioare -, seară care a schimbat totul într-un moment în care nu plănuiam să se schimbe nimic, mă credeam mulțumită. Schimbasem deja, de două ori, radical. Lăsasem în urmă și meseria mea inițială, și munca în redacția cotidianului unde-am văzut de-a lungul unor ani interminabili și crunți toate grozăviile lumii, de nu le-aș mai fi văzut niciodată, primul mort dezgolit, tânăr, cu cusătura în Y pe piept, violurile, sinuciderile, crimele, măgăriile politicienilor, editorialele mai muritoare ca apa de ploaie - și totuși, un loc unde-am învățat multe, despre scris, despre oameni, despre viețile noastre fragile.
De-acum nu mai vreau să schimb nimic niciodată. Atât de ponegrita meserie de traducător, despre care prea superficial se vorbește mai ales de pe margini, nu e o meserie nici când ia șapte piei de pe tine. E pur și simplu frumusețe. Din aceea de neposedat. Ca frumusețea norilor zdrențuiți la apus, ca mirosul unei flori pe care îl inhalezi la nesfârșit, cu nări încordate.

30 noiembrie 2017

Răbdare, răbdare

E jumătate de zi liberă și aici, iz de capăt de an, deși de luni mă avânt într-o treabă nou-nouță din care o să ies primăvara. Din una-n alta, îndemnată de atâta lumină argintie, m-am apucat să văd care-s cărțile și traducerile mele apărute în 2017, am scos din rafturi și am scos din dulapuri, s-a umplut biroul. Am încercat să le pun în teanc și să le răsfir, să le pozez cumva, nu stăteau, sunt și obsedată de ordine, de categorii, cădeau, nu se potriveau... Le-am pozat, mă întreb dacă o să arăt fotografia sau o s-o țin pentru mine, pentru când o să fie chiar capăt. Dincolo de ce-am scris, par atât de multe traduceri, iar imaginea-i falsă, de fapt n-am tradus decât două cărți (cărțoaie) și-o cărticea anul ăsta, nu pe toate din turn (cele mai multe-s lucrate anul trecut), una a apărut, alta nu - iar aceasta din urmă este cel mai frumos lucru pe care l-am făcut anul ăsta, cel la care țin cel mai mult, ceva prețios, dificil și bizar, pitit deocamdată într-un catalog al editurii, cu mențiunea „În curs de apariție”. E un decalaj mare, o distanță lungă de la munca noastră până în momentul apariției, suflă peste toate un dragon, șuieră pișicher, șșș, răbdare, răbdare.

29 noiembrie 2017

Final de toamnă


Final de toamnă blândă-n Cișmigiu.

Să nu uit lunile astea în care m-am oprit din tradus, în care am scris sau m-am chinuit îngrozită că nu pot să scriu cum și cât mi-aș dori, în care prea mult a trebuit să ies și să vorbesc. Dar rămân trei luni perfect decupate.

(Foto VDN)

25 noiembrie 2017

„Căprioara”

„Căprioara”, povestirea mea din volumul colectiv „Cel mai mult și mai mult”, de la Editura Arthur, lansat astăzi la Târgul Gaudeamus.
17 autori. Ilustrații de Dan Ungureanu.


23 noiembrie 2017

Isidor & Istodor

Ce-i un copil?
- Eu sunt un copil. Ceea ce-am fost odată rămânem pe viață.

Care-s cărțile pentru copii care-ți plac? De ce?
- Cărțile de citit! Cărțile dense, cu text mult, care pot fi lipsite complet de ilustrații. Cărțile care pot fi citite oricând cu plăcere și de un adult. De fapt, chiar de asta am scris „O vară cu Isidor”. La propunerea lui Bogdan-Alexandru Stănescu, de-a scrie pentru colecția Polirom Junior, asta a cântărit cel mai greu: îmi plăcea colecția, sunt cărți de citit, nu de frunzărit. Pentru mine asta însemna carte adevărată când eram mică, o poveste densă, cu care să-mi petrec multe zile. Nu mă tentează cărțile cu puțin text și multe ilustrații. Nu mă tentează nici cărțile unde autorul se prostește și-și țuguiază buzele când vorbește cu copiii, ciupindu-i de obraji. De asta m-am ferit foarte tare. Îmi plac cărțile lui Michael Ende, E. B. White. Îmi place să știu că atunci când lui Cehov i s-a cerut o poveste pentru o antologie destinată copiilor, el le-a dat „Kaștanka” și le-a zis că el consideră că și copiii trebuie să citească ce citesc și adulții. Cățelușa lui roșcată a apărut pe coperta antologiei.

De ce Isidor?
- Ca să rimeze cu „dor” și „condor”. Și să fie nemaiauzit și nemaivăzut pe la noi, venit de peste ocean, din casa lui cu Munții D’Or. De ce condor? Pentru că n-am vrut pisicuță, cățel, șoricel, elefant. Am vrut sălbăticiune, frumusețe bizară.

Totul e chestie de avânt in viață? Să ai loc să-ți iei zborul?
- Nu m-am gândit la asta când am scris povestea lui Isidor. Isidor nu zboară nici odată ieșit din cușcă, nici mai târziu, când are destul loc de unde să se lanseze. Are nevoie de cu totul altceva decât un pervaz de cameră la etajul șapte al unui bloc din București și-o fetiță care-i zice grăbită: „Hai, hai!”. Să vedem. Totul a pornit de la o povestire scrisă pentru antologia „Uite cine vorbește”, de la Editura Arthur. Atunci am ales să fiu un condor în cușcă la Zoo, impresionată de imaginea asta: cea mai longevivă pasăre din lume, cu cea mai mare deschidere a aripilor, închisă pe viață într-o cușcă. Condorul, cu trei metri de aripi, cu 50 de ani speranța de viață. I-am scris visul, cel în versuri din miezul povestirii, iar povestirea asta a devenit apoi capitolul trei din roman. Este o poveste despre captivitate și vis, înainte de toate. Pentru roman, i-am inventat lui Isidor o salvatoare, pe Serena. O fetiță curajoasă, care să-l ajute pe păsăroiul bătrân – dar care e ca un copil pe lângă copila asta descurcăreață. Am vrut să scriu o poveste frumoasă, atât, care să bucure cititorul. Și cred că este despre frumusețe, prietenie, libertate și forța viselor noastre. Fără morală, fără teze. E o carte înțesată de întrebări. M-am bucurat să văd ce bine au ajuns la copii.

Un interviu de Eugen Istodor, publicat ieri în ziarul târgului de carte Gaudeamus.

17 noiembrie 2017

„Cel mai mult și mai mult” și „Alte 10.000 de semne”

Un volum colectiv și o antologie stau să apară zilele acestea, vor fi lansate la Târgul Gaudeamus.

În „Cel mai mult și mai mult”, de la Editura Arthur, semnează 17 autori. Eu am o povestire inedită, scrisă anume pentru acest volum, se numește Căprioara și e scrisă toamna trecută - e cu mesteceni, prima ninsoare și o căprioară pe care o bănuiesc verișoară de-a doua cu Isidor. Povestirea e scrisă înaintea romanului, e tot despre libertate și prietenia dintre un om și-un animal sălbatic, e destinată celor mai mari dintre copii sau celor mai fragili dintre adulți, se poate încadra la categoria „povestiri cu ochi umezi”.


„Alte 10.000 de semne” este antologia bilingvă alcătuită de Alina Purcaru, apare la editura ICR, reunește câte 10 mii de semne alese de 21 de prozatori români - paginile lor preferate, din tot ce au scris. Eu am ales Omul care are acasă un canar, din Spre văi de jad și sălbăție. Textele sunt traduse în spaniolă și sunt însoțite de mini-interviuri și portrete ale scriitorilor.

12 noiembrie 2017

„O vară cu Isidor” la Radio România Cultural


Vineri seara, am mers la emisiunea „Timpul prezent în literatură”, realizată de Adela Greceanu la Radio România Cultural, cu „O vară cu Isidor” și caietul cărții.
Emisiunea, de o jumătate de oră, poate fi ascultată aici.

9 noiembrie 2017

Interviu în LaPunkt

În fond, ce este scrisul? – o alternativă, un fel de lume paralelă, o tentație evazionistă către alte dimensiuni, o refulare, un act intim, un exercițiu de mărturisire, o nevoie ascunsă, un orgoliu de a încerca să decupezi un timp numai al tău?

– Din nou, cu fiecare carte e altfel. Eu simt nevoia să spun povești. Să creez niște lumi. Să mă joc acolo cu personajele mele, și printre ele, cu mine însămi. E viață amplificată, din care ies obosită, cam așa cum ies și actorii din roluri sau copiii din joc. Iar jocul, să nu uităm, e o treabă atât de serioasă! Acum, dacă aș zice că e și-o fugă de moarte, sau mai degrabă o concentrare de viață aici, într-un timp dilatat după cât ne stă în puteri, probabil că s-ar auzi de ici și de colo un hohot de râs. Dar o zic. Măcar pentru aceia care știu exact despre ce-i vorba, fiindcă și ei simt la fel. Ce e scrisul? Ce e scrisul. Dacă ar fi ușor de definit, poate că nu am mai scrie. Eu în scris găsesc, pur și simplu, plăcere. Cum, dacă tocmai am vorbit de oboseală? Simplu. Gândiți-vă din câte alte plăceri nu ieșim transpirați, extenuați. Eu sunt fericită când scriu. E atât de simplu: sunt fericită când scriu. Publicarea, cu expunere, lansări, baluri și balauri, piruete și tot ce mai aduce ea, e cu totul altă poveste.

„Singura teamă actuală ar fi aceea că după fiecare carte, întotdeauna, mi se pare că n-o să mai scriu niciodată nimic.” Din ce pornește teama aceasta?


– E cel mai firesc lucru din lume. Când se termină o carte, se termină o lume. Ce poți să mai întrevezi după sfârșitul lumii?

Un interviu amplu în revista LaPunkt, acordat Simonei Preda, căreia îi mulțumesc. Poate fi citit aici.

7 noiembrie 2017

Azi

Brândușele de toamnă vor frig ca să-nflorească.

5 noiembrie 2017

„Unde nu e nimic”

Agresivitatea verbală, a celor care ridică din umeri, „dar ce-am făcut? doar am zis!”, agitația enormă în jurul nimicului, exagerările stânjenitoare, valurile, proiectarea propriilor toane asupra celor din jur, bănuiți de toate relele lumii, furtuna asupra grădinarului care lucra liniștit aplecat pe un rond. Câteva delicii, de înfruntat când ți-e lumea mai dragă.
Îmi cultiv cu atenție, de mulți ani, grădinița. Din copilărie am detestat mare parte din cele înșirate mai sus. M-am ascuns între tufe și ierburi, pe sub pături și în cotloane de umbre, ca să mă țin departe de ele - m-am jucat cu ierburile, am crescut cu umbrele. M-am simțit străină de oameni altfel foarte apropiați. M-am îngrozit față în față cu atâta singurătate - dar nu era nimic de făcut, eu eram diferită. Am pornit în direcții care păreau împotriva curentului. Am trăit mereu mai mult singură. A fost o alegere. Alături am avut întotdeauna oameni puțini sau deloc.
Caut foarte rar companie, deși tânjesc după ea. Nu-mi amintesc când am spus ultima oară cuiva hai cu mine.
Dar mi s-a întâmplat, mai ales în ultima vreme, să fiu căutată cu insistență și apoi alungată exact pentru ceea ce sunt. Ponegrită oribil. Prea nu era credibil. Prea nu se putea. Singurătatea? Ce știi tu de singurătate? De ce scrii de ea? Cum îți permiți? De ce nu-mi distribui mai bine mie iepurașii? De ce nu-i salvezi din păduri și nu-i duci în grădini zoologice? (Cineva care turuia despre sine și nu știa nimic despre mine.) Scrisul? O prostie! Ce dacă așa ne-am cunoscut, ce dacă așa ți-am intrat în casă, în viață. Ce știi tu despre viață? Ce ai trăit tu, stând așa la biroul ăla al tău? Îți ratezi însăși viața! De ce nu sari cu parașuta, ca mine? Viața e scurtă, viața e frumoasă, dă-le naibii de cărți, dacă nu sari cu parașuta nu e nimic de capul tău, ascultă la mine! (Cineva cu mai mult de zece ani mai tânăr ca mine.) Și nu uita să-mi dai like la poze - mă străduiesc să fotografiez ca tine, mă las în genunchi și pozez floriceaua minusculă, dar aplic și-un filtru gros de culoare, fiindcă viața-i frumoasă, mai frumoasă ca realitatea în sine! (Același.) Sinceritatea? Ce sinceritate? Sinceritatea nu există! Minciuna, iubire! Minciuna e parte din viață. Și din dragoste, și din tine. Vrei să spui că din tine? Nu, adică din tine. (Cineva în care îmi pusesem toată încrederea.)
Învățați-mă, arătați-mi, dați buzna și amintiți-mi mereu toată mizeria lumii, nu mă iertați. Ce atâta udat flori dimineața? Ce atâta cântecel? Ce atâta lucrat între patru pereți, ce atâtea sâmbete și duminici acasă, ce atâtea parcuri învățate pe de rost în plimbări scurte dilatate enorm între grafice pentru lunile următoare, ce atâta libertate, ce atâta dezamăgire, ce atâta iubire, ce atâta tristețe, ce atâta senin, ce atâta căutare, ce atâtea traduceri, ce atâta cufundare în povești, ce atâta izolare, ce atâta tăcere, ce atâta privit spre apus, unde nu e nimic, unde nu e nimic? Privește la noi, facem valuri, iar asta e viața, furtuna deasupra grădinarului! Ferește scăfârlia, venim!

4 noiembrie 2017

Un accident și lecturi

Cine spune că nu e plină de aventuri viața celui care scrie ore în șir în camera sa nu știe ce vorbește. Cu lumina stinsă, cu veioza de pe birou aprinsă, mă ridic și pornesc în viteză spre peretele celălalt, spre veioza rotundă. În sfârșit povestea s-a urnit, mă ajută serile lungi, am spus mereu că verile sunt pentru traduceri, iernile pentru scris. Sunt atât de fericită, deși știu că în fiecare clipă pot pica în disperare și pot lua hotărârea să renunț la tot ce-am lucrat până acum, dar sunt atât de fericită în fracțiunea aceea de secundă, încât plutesc deasupra tuturor lucrurilor, către veioza pe care mă mir că n-o pot aprinde cu gândul, fără acest „deranj material”. Însă, fiindcă sunt de fapt tot aici, ce oroare, mă lovesc crunt de colțul măsuței care e-n mijlocul camerei, deși de obicei stă la fereastră. Am uitat cu totul de ea. N-am văzut-o. Un trosnet de cotor de carte rupt în două, durerea; și, dacă aș merge desculță pe zăpadă zilele ăstea, aș lăsa o urmă de picioruș mărimea 37 și una de lăbuță de urs. Vânătaie de opt centimetri, deget și articulație compromise, mers doar în jurul cuștii, cam cât îmi e lanțul.
Măcar stau mult în pat și citesc. Cărți amânate, cărți reluate, cărți noi-nouțe, lejer și intens, după pofte.
Splendidă Parohia lui Dan Coman. Extraordinară Rădăcina de bucsau a lui O. Nimigean. Marele marinar nu mă prinde, nu e deloc genul meu. Să termin Tihna lui Bartis, abandonată după 50 de pagini acum o lună fiindcă mi se părea că o consum prea iute după Sfârșitul, așa că mi-am pus-o deoparte, iar apoi Zmeul de aur al lui Kosztolanyi (apărut în '56 la Budapesta, în '82 la noi), marea și noua mea dragoste, autor care apare în Sfârșitul lui Bartis, în manuale, la muzeu... Totul presărat cu poeziile lui Borges.

3 noiembrie 2017

Întâlnirea

Stăm la o masă de la fereastră, de unde vedem terasa de lumină, frunze printre picioarele meselor goale, blocul meu e aproape, undeva spre apus, dar e de parcă m-ai fi adus atât de departe. Față în față în restaurantul care se golește treptat, râdem zgomotos când vorbim de-un nebun. Nu ne-am văzut de la începutul celuilalt anotimp. Soarele se rotește, îți arde privirea, acum te-ai mutat pe scaunul de-alături, și parcă ne e și mai bine așa, cu un pic de distanță, cum vorbim cu trupurile ușor înclinate, de parcă am sta să plecăm din clipă în clipă, cu nota de plată între noi, cu eșarfele deja puse la gât. Ce întâlnire cu miez, ce clipe prețioase. Să ai un prieten, să apară în ființă întreagă după luni de absență punctată de scrisori, să poți să vorbești, cu adevărat să vorbești, să asculți, și toate cuvintele să curgă în continuarea scrisorilor, derulând suluri de îndoieli legate de scris, acele lucruri de care îmi spui că nu pot fi spuse fiindcă omoară, acele lucruri de care îți spun că pot fi spuse unui om atât de apropiat, care te ascultă și-ți dă senzația că nu va avea nici un răspuns - dar are un soi de răspuns, chiar îndoielile sale.

Să las aici, pentru ziua de ieri, dar și pentru ziua de mâine, textul acesta despre Ishiguro - de care i-am vorbit ieri prietenei mele - și cantonamentul lui aspru de patru săptămâni, în care a scris scheletul brut al minunatei Rămășițele zilei. Totul venea pe un fond de criză: succesul cu al doilea roman îi blocase scrisul, avea un singur capitol scris din cartea nouă, iar peste un an de vânzoleală și risipă din cauza succesului, cu întâlniri și alte prostii, constatase că tot cu acel unic capitol rămăsese. Ce era de făcut? Atunci a decis împreună cu soția că e nevoie de măsuri radicale; vreme de patru săptămâni el va trăi doar în scris, izolat, departe de orice corespondență, nu va veni nimeni în vizită în casa lor, va scrie de la 9 dimineața la 10 și jumătate seara, cu câte o pauză pentru mesele de prânz și de cină, încât ficțiunea pe care o scria să-i devină o realitate mai reală ca realitatea. Și astfel a dus povestea la capăt într-o lună, un text brut, nefinisat, cu izbucniri de imaginație și scene care nu duceau nicăieri și cu „hideous dialogue”, nu conta, avea să revină apoi.

Mobilizarea.