13 august 2017

O canapea unde e loc pentru fiecare

„Cum se produce despărțirea de un personaj, la capătul scrierii unei cărți?”
Anchetă în Revista de Arte și Meserii. Am încercat să răspund:

O canapea unde e loc pentru fiecare

Eu sunt omul care a avut o dată un motan. Și care nu „și-a mai luat” nici o altă pisică, niciodată. Fiindcă ființele care ne însoțesc zece ani nu se înlocuiesc. Poate că tot așa, personajul din cartea pe care am terminat-o luna trecută, O vară cu Isidor, și care astăzi se află la tipar, nu are cum să dispară sau să fie înlocuit – chiar dacă pare că dispare, chiar dacă pare că e înlocuit. Cred că nu ne despărțim niciodată de un personaj odată cu terminarea cărții, cred că o să fiu și azi, și poimâine și încă mult timp Isidor, condorul care poate să facă cu ochiul deși nu știe să facă cu ochiul, condorul care probează cercei cu rubine și se miră că are o ureche mai sus și alta mai jos, care scrie cu pene smulse de la subțioară, care locuiește undeva în Sinaia și a cărui voce e vocea mea. La fel cum și Doinel, ariciul din Simfonia animalieră, e încă aici, cum și Miranda Dortloft din Spre văi de jad și sălbăție sau domnul Teodorescu din Roșu, roșu, catifea sunt aici. Sunt anumite personaje de care n-ai cum să te desparți și pe care n-ai cum să le înlocuiești, și nici nu vrei să faci asta. Spre deosebire de motanul meu, însă, ele se așază la un moment dat pe canapea doar un pic mai într-o parte, lăsându-mă o vreme cam singură și oribil de tristă, ca să facă loc vreunui nou locatar – pe care, iată, tocmai încep să îl caut.

*

Suplimentul de cultură are site nou, arată foarte bine. E revista unde am scris articole săptămânal vreme de vreo opt ani, despre teatru, despre festivalurile de muzică, film, dans, expoziții și tot felul de evenimente din Sibiu - sunt arhivate aici și aici - și e posibil ca din toamnă să colaborăm din nou. În noua formă a site-ului sunt arhivate și ușor de citit și cele peste o sută de rubrici personale publicate acolo săptămânal, de-a lungul a patru ani. Alături de rubricile tuturor celor care-au scris vreodată acolo.

*

Suspendat temporar cont Facebook. Stop. Declar timpul dilatat și dens - împotriva tuturor legilor fizicii, care ar zice că ceea ce se dilată se diluează, se rarefiază.
Traducerea curge minunat. Câte peluze tunse atent, atâta teren sălbatic. Loc de improvizat și inovat, nesfârșit.
August e o cădiță de plastic în care îngraș crapi japonezi și oglindesc tot violetul în care-i voi elibera, în septembrie.

11 august 2017

Interviu în revista Insight (Tarom)

Ați tradus și ați scris mult. Ce presupune munca de traducător? Trecerea de la un scriitor la altul, de la un stil la altul? Care este cea mai mare dificultate cu care se confruntă un traducător?

— Traducerea de cărţi este ocupaţia care mi se potriveşte cel mai bine. Ştiu că se vorbeşte foarte mult de dificultăţi, când vorbim despre traducătorii de literatură din România, însă eu aş insista pe bucurie şi pe plăcere, pe miraculoasele întâlniri cu autori pe care poate doar ai impresia că îi cunoşti, citindu-i. Traducerea unei cărţi înseamnă o lectură intensă. Pentru aceste întâlniri sunt recunoscătoare, ele ajută şi stilul tău, dacă şi scrii. Se învaţă intensiv traducând autori buni. Cea mai mare dificultate este timpul îndelungat pe care trebuie să-l petreci stând la birou cu o carte şi faptul că trebuie să te laşi devorat, devorând: autorul pe care-l traduci te înghite complet. Nu poţi să mai scrii nici un rând de-al tău, când traduci pe altcineva. De trecut imediat de la un scriitor la altul – sau la tine – este imposibil. Sunt necesare perioade de recuperare, pauze, trebuie să taci, să refaci acel spaţiu alb.

Poate fi comparată munca de scriitor cu o călătorie imaginară prin epoci, lumi și personaje diferite? Când porniți în scrierea unei cărți ce presupune această călătorie?

— Sigur că da. Depinde mult de cartea scrisă. Ultima oară, imaginaţia m-a purtat în mintea unei fetiţe de 13 ani şi a unui condor de la grădina zoologică din Bucureşti. Însă la un moment dat am închis povestea în lucru şi chiar am pornit spre Sinaia, unde se desfăşura acţiunea, ca să verific locuri, străzi, copaci, palate, dar şi fiindcă mi se făcuse teribil de poftă de locul descris.

Ultima carte pe care ați scris-o este o frumoasă carte pentru copii, călătoria unei fetițe de 13 hotărâtă să-l salveze pe condorul Isidor. A fost dificil să vă întoarceți, să retrăiți copilăria?

— Este o poveste scrisă cu foarte multă plăcere. Am încercat să mă adresez unui cititor universal, să spun o poveste nu doar pentru copii şi adolescenţi, dar şi pentru acei adulţi care, ca şi mine, iubesc cărţile dedicate tuturor vârstelor, romanele unor autori precum Michael Ende, E. B. White... E.B. White spunea că trebuie să ridici ştacheta când scrii cărţi pentru copii, nu să o cobori. Am căutat să scriu cu foarte multă seriozitate. Într-un fel, cred că „O vară cu Isidor” este cea mai solid construită dintre cărţile mele. Nu m-am reîntors în copilărie, n-am retrăit-o, am fost adultul care inventează şi spune o poveste pentru ceilalţi.

Vă regăsiți în această fetiță? Are ea ceva din visele dvs.?

— Mă regăsesc mai degrabă în condorul Isidor, deşi forţez mult făcând această afirmaţie. Pentru el am scris cartea. Pentru ideea de viaţă în cuşcă şi eliberare. Probabil că, într-un fel sau altul, trăim cu toţii în cuşti. Am vrut să sparg lacătele, să salvez pasărea asta mare, colosală, frumoasă, bătrână, care se afla de patruzeci de ani într-o cuşcă. Fetiţa, Serena, e inventată pentru a-i fi salvarea. E o eroină, o anti-prinţesă: ea nu vrea să fie salvată, ca odinioară, ci salvează. Sigur că uneori mai împrumutăm personajelor din experienţele noastre, dar e important ca poveştile să funcţioneze dincolo de noi şi obsesiile noastre.

Ce reprezintă pentru dvs. o călătorie adevărată? Unde vă place să călătoriți și ce căutați în călătoriile adevărate? Oameni, locuri, muzee, momente magice?

— Îmi place să fiu singură sau însoţită de o singură persoană. Să merg la pas, neapărat, să văd oraşul pe jos, să cutreier pe străduţe, cu harta în mână, nu pe urmele obiectivelor turistice, ci doar ca să nu mă rătăcesc, să descopăr singură ceea ce pot descoperi. Să aud oamenii vorbind. Să văd ce copaci cresc acolo, ce flori, ce păsări sunt, cum miroase pe trotuarul din faţa unei patiserii, cum arată librăriile... Călătoresc doar cu avionul sau trenul, niciodată cu maşina. Cred că oamenii ar fi mai fericiţi dacă ar renunţa la maşini.

Ce înseamnă pentru dvs. o călătorie reușită?

— Suficientă linişte încât să mă aud gândind. Un bagaj foarte mic. Cel mai mic! Şi bucuria descoperirii unui oraş.

Există locuri de care v-ați legat sufletește si unde ați dori sa reveniți?

— Mă simt legată de Sinaia, loc în care am revenit în primăvara asta. Scrisesem mai mult de jumătate din „O vară cu Isidor”, iar cea mai importantă parte a cărţii se petrece în Sinaia. Am fugit acolo, ca să verific la pas fiecare străduţă, fiecare copac, fiecare turn descris când stăteam la biroul de acasă. S-au întâmplat mici miracole, am întâlnit în realitate locuri descrise din imaginaţie.
Aş vrea să revăd Budapesta şi Belgradul. Aş vrea să ajung măcar o dată la Sankt Petersburg!...

La ce visați în momentele de relaxare?

— La noua poveste, pe care aş vrea să o încep la toamnă. Şi mă uit de la fereastră la zborul pescăruşilor seara, la apus, când avioanele lasă pe cer o dâră roz, ca-n „Foc palid”, romanul lui Nabokov.

Interviu acordat Mariei Capelos, pentru revista Insight - Tarom, iulie 2017

9 august 2017

Azi

Dimineața devreme, puiul de pescăruș, mare și gri, pestriț, revine cu părinții. Tatăl stă sus, pe colțul hotelului, iar mama dă roată împreună cu puiul, peste clădirile din jur. Îi zăresc întâi umbra, apuc binoclul, îl urmăresc zburând înalt, printre antene, e el, fără nici o îndoială, mare aproape cât mama, dar gri, cu aripi pătate. Apoi revine și se așază lângă tată, stă o vreme, nu coboară la cuib. Apoi dispar toți, rămâne doar țipătul, țârâitul de pasăre tânără, care-și semnalizează prezența, care cere de mâncare, care spune zbor, sunt aici sau pur și simplu exist.
Ce fericire să pot să îi văd iarăși, la aproape o lună și jumătate de când au părăsit terasa. Și ce noroc să îi pot identifica dintre alți pescăruși, un triunghi drag - și asta datorită tatălui, pescărușul Gregoire, recognoscibil după aripa stângă, un pic ciufulită - niște pene distruse care nu-și mai revin.

Cartea pe care o traduc este cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat de mult timp, e o potrivire minunată între noi. Lumile paralele, realitatea și visul, împletirea magică a jocului cu cele mai sumbre dintre gândurile noastre, hoinăreala leneșă prin păduri deschizând porți de fildeș spre o lume de basm. Sunt zile în care, ca azi, sunt extrem de recunoscătoare pentru ce mi s-a dat.

Seara, plimbare lungă, singură, pe Kiseleff și înapoi pe Aviatorilor, apoi pe străzile Paris, Praga, Washington, Londra, cu ochii la trotuare și curți, la ziduri și umbre de felinare, și cu gândul la sfânta septembrie, când caruselul acestei realități năucitoare se va opri, voi coborî și voi porni dincolo de poarta mea de fildeș, poate în altă poveste a mea, mult-amânata. Dar acum sunt fericită în cartea pe care-o traduc, mi-o însușesc, o trăiesc, cu bucuria exploratorului care calcă pe pământ necălcat. Lewis Carroll al meu.

8 august 2017

„Punct și virgulă”

Într-una din zilele astea toride, am petrecut o oră la emisiunea „Punct și virgulă” realizată de Constantin Piștea. Am vorbit pe larg despre cărți, motoare ale scrisului și traduceri favorite, București, vânătoare de tihnă și seninătate într-o lume nebună. Înregistrarea emisiunii poate fi ascultată aici.

5 august 2017

Stelian Țurlea despre „Spre văi de jad și sălbăție”

Stelian Țurlea scrie ”Un basm cum nu sunt altele”, în rubrica Lecturi de weekend, pe Amos News - despre Spre văi de jad și sălbăție. Un text pe care îl văd târziu, dar care mă bucură enorm. Mulțumesc.

”Un basm cum nu sunt altele”

Veronica D. Niculescu este scriitor și traducător. A publicat mai multe volume de proză scurtă, peste douăzeci de traduceri și a obținut mai multe premii. Cartea de față este însă primul ei roman. Unul surprinzător din mai multe puncte de vedere, cu o structură circulară, închizând o parte care se desfășoară pur și simplu în versuri (superbul poem în proză cu Mereu da Flor şi dragostea măiastră).Departe de orașul natal și de familie, Miranda Dortloft scrie un basm în rime despre o viață reală, o dragoste și un prezent pustiu, despre o prințesă și o femeie a zilelor noastre. O carte în care planurile se întretaie, ca într-un joc de oglinzi, cu simboluri pe care le descoperi sau doar întervezi cu bucurie, cu o seamă de povești despre personaje minunate (cum ar fi Omul pe care îl așteaptă acasă un canar). O poveste care sfârșește ”sub un pâlc de mesteceni”, cu o meditație nesfârșită:”să public, să nu public, să public, să nu public, să public…”

Un stil superb: ”Eu goneam prin labirintul verde de sălbăţie şi de jad ca un câine care o rupe la fugă de cum prinde poarta curţii deschisă, fiindcă de-acum cunoaşte drumul spre mare şi cu ochii închişi, şi goneşte cât poate de iute, departe, tot mai departe de casă, înghiţind hulpav hălci zdrenţuite de aer, cu limba fluturându-i şi şiroind ca o eşarfă pusă pe sârmă în bătaia soarelui, ieşind mai întâi de pe stradă, şi ieşind apoi din cartier, şi ieşind în câmpul deschis, şi străbătându-l, şi intrând între tufe, şi ieşind dintre tufe, salt însăilat după salt, şi gonind printre ierburi, şi ieşind dintre ierburi, dintre albăstrele, din trifoi, scuturând păpădii, adunând în blană ciulini, speriind șopârle și gâze, şi gonind printre pietre, răscolind stratul de gresie şi cuarţ, şi răscolind dunele de nisip, şi închizând ochii în ultima clipă, şi astfel aruncându-se-n valuri, cu un scâncet prelung.

Câinele pe care nu l-am avut niciodată, câinele care sunt eu. Doar că eu mă trânteam acolo, între ierburi. Acolo scânceam şi mă rugam să nu cresc niciodată. De fapt, traversam infinitul dintre uşa apartamentului nostru de la parter şi întinderea de pământ de lângă bloc, trecând prin holul cimentat, rece, cu rândurile de cutii poştale pe zidul din dreapta, proptindu-mă cu umărul şi împingând cu tot corpul în uşa grea de fier vopsită în verde, poartă-naltă de smarald, şi apoi sărind din trei paşi peste aleea din faţa blocului, cu cele două băncuţe, unde uneori erau femei, cu cărucioare sau fără, smucind din andrele ca să li se rostogolească ghemele colorate sau stând pur şi simplu cu mâinile-n sân, în capoatele lor umede pe burtă, dar şi mai adesea era gol, ce fericire, nici un bună ziua, nici un săru-mâna, şi atunci mă aruncam în valurile oceanului de ierburi enorme, pâlcuri înalte şi dese populate cu mii de fiinţe minuscule, dar nici una fiinţă umană, dincolo de care se întindeau câmpurile şi văile, de n-aş mai fi ieşit niciodată de-acolo.”

Veronica D. Niculescu – Spre văi de jad și sălbăție. Adevărata viață a unei false prințese
. Editura Polirom, colecția Egoproză. 240 pag.

3 august 2017

„E o treabă foarte onestă și sănătoasă asta, să scrii pentru cititorii tineri”

Cincisprezece scriitori răspund în revista „Observator cultural” la câteva întrebări adresate de Alina Purcaru, în dosarul intitulat „Noile cărți ale copilăriei și creatorii lor autohtoni”.
Bucuroasă să fiu și eu acolo, lângă autori cu mult mai multă vechime în poveste. Iată răspunsurile mele.


1. Cum v-ați descoperit (și ca) autor de literatură pentru copii? Care sunt reperele și preferințele dumneavoastră?

Mi-am dorit cam de acum zece ani să scriu și o poveste pentru copii. Pentru copii mai mari, un roman, un basm lung. De fiecare dată ceva m-a deturnat. În 2017, acum, invitația lui Bogdan-Alexandru Stănescu, de-a scrie o carte pentru colecția Junior a Editurii Polirom, m-a pus pe treabă. Am scris ca din pușcă. Am închis tot ce făceam și într-o lună de izolare totală am scris „O vară cu Isidor”. Se vede treaba că invitația a căzut pe un teren prielnic: nu doar că visam de mult timp să scriu o asemenea carte, dar de un an și ceva nu mai scrisesem nimic.
Ca preferințe, mă duc spre zona cărților de citit, a textelor dense, cu un destinatar universal, copilul-adult și adultul-copil. Nu mă tentează cărțile pentru copii mici, în care predomină ilustrațiile sau în care autorul face giumbușlucuri care nu-i șad tocmai bine. Am lângă mine o carte cu trei romane pentru copii, de E. B. White, dintre care pe două le-am tradus pentru Editura Arthur. În carte nu există nici o ilustrație. Doar poveste, poveste, poveste, pe o pagină gălbuie, prietenoasă. Ăsta e idealul meu. De asta mi-a picat minunat propunerea de la Polirom: îmi plăcea colecția, sunt cărți de citit. Când i s-a cerut o poveste pentru o antologie destinată copiilor, Cehov a spus că el consideră că și copiii merită să citească tot ce citesc și adulții. Le-a dat povestirea „Kaștanka” – iar imaginea cățelușei roșcate a devenit coperta cărții.


2. Cum ați descrie acest segment contemporan de literatură, comparativ cu epocile trecute?

Există multe direcții noi, am tradus și eu câteva cărți, unele mi-au plăcut, altele nu, iar câteva am refuzat, nu-mi plăceau deloc. Dar cel mai mult și mai mult mi-au plăcut cele două romane ale lui E. B. White, „Trompeta lebedei” și „Stuart Little”, scrise cu atât de mulți ani în urmă, precum și cartea lui Lewis Carroll la care traduc acum, pentru Polirom Junior. Cred că există povești scrise bine și povești scrise prost și atunci, și acum.


3. Care au fost cele mai mari dificultăți pe care vi le-a pus scrierea unui text destinat copiilor?


Aș spune, în primul rând, că niciodată n-am scris cu atâta plăcere, vervă și bucurie. Dar chiar când spun asta îmi amintesc și de epuizarea simțită pe la mijlocul poveștii. Fiindcă obosești și dacă lucrezi cu plăcere. Uluitor este că n-am simțit nici o clipă dificultățile pe care le întâmpin când scriu cărțile „mele”, adică acelea pentru adulți. E bizar. Începutul a fost, într-adevăr, mai greu. Dar asta fiindcă știam sfârșitul, aveam schema completă și voiam să ajung acolo cât mai repede, mi se părea că n-o să am răbdare să scriu partea de început, cea în care povestea trebuie să decoleze mai lent, lumea Serenei și-a lui Isidor e mai îngustă, mai ternă, ca să se justifice evadarea. Iar eu voiam să ajung la Sinaia! Dar în foarte scurt timp, am înotat în apele mele. Nicicând nu mi-a fost mai plăcut. Însă, repet, nici n-am avut în minte un cititor foarte crud, atunci poate m-aș fi bâlbâit, aș fi falsat.


4. Ce ați descoperit scriind cărți pentru copii?

Am descoperit bucurie. Plăcerea pe care o simțeam la început de tot, acum cincisprezece ani, când scriam prima carte de povestiri. M-am jucat cum am vrut. Gândul că nici nu există receptare critică, doar cititor și plăcere, mi-a dat târcoale vag, pe înserate. Am fost foarte disciplinată. Am descoperit că e foarte plăcut să scrii așa, urmărind cuminte întâmplările, înaintând cu un capitol pe zi, spunând o poveste, clar, cât mai simplu, evitând labirinturile, deraierile. E o treabă foarte onestă și sănătoasă asta, să scrii pentru cititorii tineri.


5. Ce credeți că nu trebuie să lipsească dintr-o carte destinată copiilor?

Era cât pe ce să spun umorul. Și deodată mi-am dat seama că tristețea, și tristețea e foarte importantă! De fapt, important e ca povestea să stârnească emoție. Emoții de tot felul. E la fel ca și în teatru, ca și în muzică, probabil ca în toate artele.

2 august 2017

Azi

Visez că nu mai văd. Vis recurent. Mergem pe stradă, suntem la Sibiu, se înserează, e din ce în ce în ce mai întuneric. Intrăm într-o intersecție mare, te iau de mână și îți spun: „mergi un pic mai încet, nu te speria, mi se întâmplă iarăși chestia aia”. „Chestia”, care pare foarte reală și repetitivă, de fapt știu în vis că e reală și repetitivă, e că mi se umbrește progresiv vederea la unul dintre ochi, pot să merg mai departe doar pentru că văd cu dreptul, stângul nu mă mai ajută deloc, e doar un câmp negru. Râd ca să nu te sperii, ne strecurăm printre mașini, știu că durează o vreme și-apoi totul se va lumina iarăși treptat, dar undeva lipită sub piele e spaima că într-o zi n-o să mai dureze minute, întunericul o să se lase de tot.

***

Ce plăcere să lucrezi cu redactori de carte atenți, dedicați, pricepuți, care țintesc slăbiciunea din țesătură și fac sugestii la fix. Am avut parte de câțiva redactori excelenți în ultima vreme, la cartea mea și la traduceri; azi am terminat de revăzut și retușurile pe o traducere lungă, mi-a luat două ore intense cu totul. Și uite-așa ne vindecăm după experiența traumatizantă, unica de felul ăsta, când ștergeam fraze rescrise aiuristic, greșeli și gafe, paragrafe nenorocite cu totul, de trebuia să bag aspiratorul după fiecare repriză înnebunitoare, că se umplea covorul de firicele de gumă, zi după zi așa, interminabil coșmar... Se mai poate și să meargă treaba bine, și întotdeauna înainte a mers, ăsta-i normalul, redactorul să fie dumnezeul și prietenul discret al traducătorului sau autorului, să ne ierte nouă greșelile noastre și să nu ne greșească acolo unde e bine. O excepție oribilă te poate face să crezi că ai luat-o razna de tot. N-ai luat-o.

30 iulie 2017

„Să fie viața doar un vis?”


Să fie viața doar un vis,
Un licăr vag de aur stins,
De-al Timpului șuvoi ne-nvins?

Plecați amar până-n pământ
Sau la spectacole râzând,
Ne perindăm, purtați de vânt.

Zi după ziuă se prăval,
Iar la amiază, sus pe val,
Nici că privim către final.

Lewis Carroll, ultimele strofe din Să fie viața doar un vis?
(traducerea mea)


Ce pisicuță blândă e Bucureștiul vara. Burtică de asfalt topit, mașini puține, oameni singuri mergând la pas pe lângă ziduri, în pârâiașe de umbră, în duminicile lungi, spre grădinile unde se aud trosnind bobocii care se desfac, de dalii, de nuferi, de ochiul-boului, iar pe acoperișuri strigă pescărușii la puii lor deja mari, nu te duce departe, nu te duce departe, și țipă vântureii roșii vânând ultimele drepnele, în curând vor pleca toate, țârâitul lor va fi înlocuit de claxoane.
Sunt îndrăgostită de București vara și de cartea pe care-o traduc.

(Foto - azi, în Grădina Botanică)

28 iulie 2017

Nimicuri

Mă trezesc la șase, e nor și mi-e bine, traduc zece mii de semne, îmi merge bine azi, nu ca ieri, e și un cântecel cu un porc, la zece ies, trec pe la poștă și trimit două cărți pentru o fostă colegă regăsită acum, apoi duc o carte altor prieteni, mă bucur de întâlnire, plec, strâng la piept un plic de cafea proaspăt râșnită, fierbinte, picură, am umbrelă, mi-e frig, doar un pic, e atât de frumos Bucureștiul vara, la Icoanei nu-i nimeni, ba e o fată cu un chow-chow, mimoza e uscată, un porumbel prăbușit lângă o tufă de petunii, îmi iau caise și roșii portocalii, mă minunez că au exact aceeași culoare, văd un pitic de grădină călare pe-un porc într-o curte părăsită, „să fie viața doar un vis”, fredonez și mă tem că se-aude, la prânz sunt acasă, asta e viața, cu tic și cu tac.

*

Zece ani de la „Sibiu, Capitală Culturală Europeană”, pare ireal, parcă acum trei zile alergam ca nebunii între spectacole de teatru și de dans, festivaluri rock, expoziții, conferințe, pe urmele actorilor, Altețelor, cântăreților, președinților, am văzut atunci cât într-o viață, scriam de n-aveam aer, la un cotidian, un săptămânal și-un bilunar, iar spre finalul verii - o vară nebună, nebună, nebună - am simțit că nu mai pot să scriu nici măcar o singură dată cuvântul Sibiu într-un articol, am fugit cu trenul la Budapesta, la festivalul Sziget, concerte, Sinead O'Connor și Tool și cine-o mai fi fost, legănare, băi de noroi, brățări și șuvițe, iar apoi m-am apucat de scris un volum de povești și apoi m-am apucat să traduc prima carte, bye-bye, am zis, bye-bye, adio, am zis!...

*

Duminică după-amiaza, când se mai dusese căldura, am pornit să văd lotușii egipteni. Pe aleea care ducea către lac erau niște bănci, pe o bancă stătea o femeie, iar lângă ea ședea o pisică tigrată, ținută în lesă, cuminte, cu bot lat, înțeleaptă, privind trecătorii. Și asta mi s-a părut foarte, foarte trist și frumos, indiferent câți lotuși înalți de doi metri am văzut după-aceea. Era aproape ca și cum o pisică ar fi ținut în lesă o femeie teribil de singură.


(Foto: VDN)

Nici nu mai era

Ea venea în lumea mea aparent liniștită cu aerul cu care vin acum furtunile seara, ușa se deschidea, canapeaua o primea, vorbele începeau să curgă, și râsul îi era tunet și zâmbetul îi era fulger. Ascultam, ascultam, lovind ușurel cu talpa în bălțile mele stătute, căutând să nu mă las zgândărită, căutând să nu las să iasă la suprafață nimic, țineam acolo ruga, durerea, insomniile, fugile, credința mea oarbă în 1, și toată fericirea imensă de-a le trăi zi după zi singură - cu tot ce spunem suntem mai săraci, cu tot ce declarăm despre noi pierdem ce ne este mai prețios. Ea mătura ca furtuna tot ce exista la suprafață, ea era omul suprafețelor plane, fără obstacole, și de aceea ascundeam, ascundeam cu febrilitate când simțeam că se apropie - comori și gunoaie, tot ce mi-era mai de preț. Ea scotea niște clinchete de brad împodobit în toiul verii, cercei și mărgele și șiroaie de vorbe și iubiri și păcate și fel și fel de cutiuțe goale, murdare. Ascundeam, o primeam, ascundeam. Ei îi plăceau fotografiile furate de la alții, ei îi plăceau rândurile furate de la alții, nimic nu era al ei dar își însușea totul - toată lumea era a ei. Uneori, prin colțul gurii mi se scurgea un firicel verde - aș vrea să plec, mi-e rău aici, scânceam ca pentru mine, aș vrea să plec - și știam că doar un pas mai departe, în singurătatea mea, în aerul meu neclintit decât de câte-un oftat, acolo mi-ar fi fost bine, dacă se poate vorbi așa, în termeni de rău și de bine. Dar ei îi plăceau suprafețele, bine și rău sunt cuvintele tari pe care le înțelegea, care îi plăceau. Ea pleca, așa cum pleacă întotdeauna furtunile, lăsând totul în spate, privind tot înainte. Și, copiind cu îndârjire mai departe, imagini de-ale altora, cuvinte de-ale altora, idei de-ale altora, până la urmă și le însușea, le flutura - de-acum erau chiar ale ei, deși nu erau deloc ale ei. Uita cine este. Nici nu mai era.

Uneori mă uitam pe fereastră, când se apropia o furtună, ca azi. E ea sau nu e, vine sau nu vine?
Deschideam geamul larg, fără teamă. Nu era. Nici nu mai era.

23 iulie 2017

Epilog la o lansare. Despre bucurii și false influențe

Joi seara, în Grădina Secretă de la Cărturești Verona, am trăit cea mai frumoasă lansare a unei cărți de până acum. I-am avut alături pe Bogdan-Alexandru Stănescu, Ioana Bâldea-Constantinescu și Alina Purcaru și un public numeros și divers, m-am bucurat să revăd foști colegi, de facultate și chiar de liceu, oameni de la atelierul de scriere creativă, oameni de la Radio România Cultural care mi-au devenit prieteni de când m-am mutat în București, oameni de la Biblioteca Națională, unde mi-am petrecut mult timp când am scris la cartea precedentă, oameni din redacția Polirom, scriitori care încă mai ies din casă pentru a se întâlni cu cărțile altor scriitori, cititori pur și simplu, iar unii dintre ei veniți cu copiii. Toți acești oameni, grădina minunată, seara de vară, toate au contat.

Ce fac eu aici, duminică după-amiaza, singură în cameră? Rememorez și pun deoparte momente, încântată de cum a ieșit, dar și bucuroasă că a fost singura lansare pe care i-o facem lui Isidor vara asta. Îl vom lăsa în pace până la toamnă.

E un mare dar să ai alături la o lansare trei scriitori la care ții. Bogdan a vorbit despre colecția Polirom Junior, este colecția datorită căreia am scris, cu atâta poftă și vervă, o carte care aștepta scrisă de mult, o poveste la care visam, cu gândul la un cititor universal, mare, mic. Acolo, la Juniorul Poliromului, sunt cărți de citit, povești dense, care nu mizează pe ilustrații. Nu sunt cutii de bomboane, nu se vând prin artificii grafice, prin sclipiciuri care iau ochii, ca să acopere puținătatea textului. Cărți de citit, fără paiete. Am citit și eu câteva dintre povești, cu motanul Bob, cu Copacul minciunilor, și mi-am amintit, plonjând în paginile lor gălbui, că așa arătau și cărțile ideale ale copilăriei mele. Și așa arată și volumul gros pe care îl am lângă birou și din care am tradus două din cele trei romane cuprinse: poveste, pagină gălbuie după pagină gălbuie, poveste. Libertate deplină pentru cititorul de toate vârstele, care își poate imagina. Sunt fericită că O vară cu Isidor a fost scrisă anume pentru colecția asta, unde sunt reuniți autori din literatura universală care au scris printre altele și o carte, o singură carte, pentru copii. Și nu numai pentru copii.

Ioana m-a încântat cu cuvintele ei - de parcă aș fi putut să uit cu câtă patimă vorbește ea despre cărți. M-a uns pe suflet când a vorbit despre cât putem greși când, vorbind despre o carte, pomenim influențe. „Influențe imaginare”, vorba lui Bogdan dintr-un articol mai nou! Despre cum, da, doar un copilaș ar putea zice „Micul prinț”, iar un matur ar putea zice „Yan Martel” - dar ce cușcă îngustă ar fi aceste indicii. Iar Alina Purcaru a continuat ideea asta și-a zis că singurele influențe reale sunt de găsit tot în cărțile aceluiași autor - în cazul de față, în Simfonia animalieră și Hibernalia.
Momentele astea sunt prețioase. Într-o lume în care, în orice textuleț despre o carte, autorul articolului se repede să atribuie propriile lecturi unui scriitor pe care abia de-l cunoaște, e sănătate curată să auzi două asemenea opinii.

Profit de ocazie ca să mărturisesc în colțul ăsta, indiferent pe cine voi dezamăgi, că n-am fost niciodată vreun fan al Micului Prinț și nici al lui Apolodor. Ca să dau cu guma măcar peste două titluri mai importante care se aud mult prea pripit, deși cu bucurie. Pista e falsă - sunt cărți cu care n-am nici în clin, nici în mânecă.
Sigur că singurul strămoș veritabil al condorului Isidor, dacă trebuie să căutăm un strămoș, e ariciul Doinel. În miezul cărții este o povestire despre agresiunile exterioare și despre interioare bogat mobilate („C și O și N și Dor”). Acum se-aude strigătul condorului: „Fără blitz!”, și se-aude și-al meu: „Dar ce de mutații de la Doinel la Isidor!” Fiecare poveste este pur și simplu altă poveste. Celor care vor dori neapărat influențe exterioare, le recomand zonele de limbă germană și engleză - acolo se află măcar două-trei cărți cărora le port admirație, precum și rezonanțe muzicale care mă îndeamnă uneori să încep o poveste.

Și mi-am mai amintit acum de un drum cu mașina, din anii '90, când lucram la un ziar și am dus la Zoo, în Pitești, un stârc cenușiu. Îl adusese la redacție un domn, îl găsise pe râu, cu picioarele prinse în gheață. Nu știu dacă să-mi iert sau nu faptul că am considerat că salvăm o pasăre sălbatică ducând-o la Zoo. Tot cam pe atunci, făceam voluntariat la o asociație pentru salvarea câinilor vagabonzi, eram membru fondator și scriam articole - și mi s-a luminat, după prea mult timp, că nu ajutăm deloc astfel, că prea multă captivitate se naște din faptele noastre „bune”. Povestea lui Isidor curge exact în sens invers - dinspre cușcă spre libertate - și pune și niște întrebări. Voi ce ziceți: mai bine doi ani în libertate sau opt într-o cușcă?
Ca unul care se simte mai mereu într-o cușcă, și când merg pe străzi între un loc și un altul, și când traduc ore în șir la același birou, și când mă trezesc dimineață și dormitorul e unul și-același lucru cu biroul, și când pun capul pe pernă, în aceeași cameră mereu, eu am un răspuns.

Mulțumesc tuturor celor care au fost la lansare, precum și celor care n-au fost, dar citesc cu bucurie, și care nu simt nevoia să lipească etichete străine pe-o poveste. Suntem diferiți, ascultați doar povestea; suntem diferiți, ascultați doar povestea. Dacă nu ne așezăm cu dorința să scriem ceva original, ivit din coarda noastră cea mai tainică, al cărei sunet nu e înrudit cu nimic din afară, mai bine nu mai scriem deloc.


(Foto: C.I.)


***

Despre carte, într-un scurt interviu realizat în seara lansării de Dorina Călin, pentru Radio România Cultural, aici.

12 iulie 2017

Lansare în București

Săptămâna viitoare, joi, 20 iulie, de la 18.30, în grădina de la Cărturești Verona, se lansează „O vară cu Isidor”. Îi voi avea alături pe Alina Purcaru, Ioana Bâldea Constantinescu și Bogdan-Alexandru Stănescu. Va fi singura lansare a cărții din această vară.

10 iulie 2017

Traducătoarea nu a scris nici o carte

Mă cam sâcâie cum sunt expediați unii scriitori, când le apare câte-o carte, cu o etichetă deplasată legată de „meseria” lor, de orice altceva fac ei - aflăm că jurnalistul x a scris o carte de proză scurtă sau că traducătorul y a publicat un roman! Rămân cu gura căscată când văd treburi din astea, se practică de obicei dacă sunt meserii care par înrudite cu scrisul, pe departe, așa, fiindcă în realitate sigur că nu-i mare legătură între una și alta; niciodată n-am văzut însă că doctorul pediatru a scris poezii, nici că tâmplarul a scris un basm. Dar azi am găsit asta și la case mai mari, iar pocinogul sună așa: „The Hunting of the Snark is a poem written by English mathematician Charles Lutwidge Dodgson under the pseudonym Lewis Carroll”! Să ne bucurăm, buba nu e numai a noastră.

Aș vrea să declar aici, pentru posteritate, că scriitoarea vdn, dacă va exista așa ceva, a tradus câteva cărți. Așa s-a gândit ea că ar fi frumos, în perioadele când nu poate să scrie. Și că traducătoarea vdn n-a scris nici o carte. Când nu a tradus, s-a odihnit pur și simplu, ca o focă pe un țărm.

*

În primele zile când lucrezi la traducerea unei cărți e de parcă ai pisa într-un mojar sare grunjoasă cu o creangă uscată. Iar uneori mojarul nu e nimic altceva decât propriul tău craniu.

*

În ultimele două zile de pseudo-vacanță, am lucrat la un text pentru o revistă. Ghinion, textul nu se potrivește în context. Arșița despre care scriu eu nu are nici visare, nici poezie, e doar un coșmar.